Cred că am intrat și eu…cam târziu, ce-i drept, într-o febră d-aia care cred că are legătură cu decorațiunile scumpe din oraș, de-mi vine să scriu numai de porci și mățăraie și afumături și piftii și alte porcării minunate. Dar nu, încă nu, mă abțin și vă abțin și pe voi.
Prima parte a vieții, aia cea mai frumoasă
Înainte de minunății, ne întoarcem puțin înapoi, facem o regresie că tot e la moda treaba asta cu mindfulenssu’ (habar n-am dacă are vreo legătură mindfulnessu’ cu regresia, da’ mi-a plăcut să le alătur) și ne întoarcem la copilărie. La începutul vieții. La prima parte a vieții, aia cea mai frumoasă. Nu știu alții cum sunt (facilă introducere, știu) dar eu, când mă gândesc la copilărie, mai ales la copilăria mea în decembrie, oricât de departe m-aș duce prin amintiri mă duc cu gândul la blide și la televizor, la mama pregătind minunăția asta de prăjitură. Apropos, n-am făcut-o niciodată cu mâinile mele, dar cred că aș putea să o fac și cu ochii închiși.
Da, la blide, castroane, boluri, spuneți-le cum vreți dar eu tot blide le spun azi. Și da, recunosc, sunt un linge blide. Toți sunteți în fapt, de prin generația mea sau chiar din alte generații înaintea mea, niște linge blide, și nu e nimic în neregulă cu asta. Încă din cea mai crudă pruncie am amintiri despre cum îmi băgam mâinile până la cot în blidele lu’ mama, adunam la început fără o tehnică sau strategie bine definite de pe fundul blidului cate o compoziție de vreo prăjitură și apoi băgam în gură degetul (de fapt, nu, degetele, pentru că de la început foloseam două ca să adun cât mai multă compoziție dulce) și tresăltam de bucurie și plăcere. Îmi aduc apoi aminte frustrarea aia specifică unui copil crescut în perioada anilor 80, frustrarea de a primi o bucată de prăjitură “din mijloc” abia în ziua de sărbătoare sau în ziua în care veneau musafirii. De-aia, mare parte din copilăria mea am spus despre mine că vreau să mă fac musafir când o să cresc mare, să mănânc tot timpul mijlocu’ prăjiturii.
Altfel, ca să pot să potolesc pofta, mâncam colțuri, ba câte un colț de blat de tort sau prăjitură, ba câte un colț de prăjitură terminată dar care niciodată nu avea suficientă cremă cât să satisfacă pofta mea de copil pofticios. Nu e mama vreo zgârcită, dar cred că mă învăța răbdarea de fapt, mă învăța că lucrurile bune merită așteptate, că toate sunt la timpul lor. Ei bine, cele mai vechi amintiri cu blide linse, cu degete murdare în blidele lu’ mama le am cu prăjitura asta. Prăjitura asta e veche, o făceau mai toate gospodinele în comunism, a fost un fel de vedetă, a rămas o vedetă a multor case, unii îi spuneau Dobra, alții Budapesta, eu o știu de “Televizor”.
Da, am crescut lingând blidele televizorului, mâncându-i colțurile, până când, într-un final, reușeam să-mi creez vreo indigestie savurând din plin televizorul. Lingeam mai întâi blidul pandișpanului, apoi lingeam blidul blatului de cacao (gustul de amoniac era puțin ciudat pe limbă, dar ajunsese să îmi placă și el), apoi mâncam colțurile aburinde ale blatului de pandișpan, pe ale blatului de cacao (nu pe toate, pentru că așteptam și colturile cu urme de cremă după marea asamblare), apoi lingeam blidul ciulamalei – o sa vedeți mai târziu despre ce e vorba (după ce se răcea și ajungea în prăjitură).
La final marea lingere de blid era a cremei de unt…..și mă mai întreb câteodată cum am ajuns pasionat de de-ale gurii….la naiba, nici nu aveam cum să fiu altfel cu atâtea blide în care mi-am băgat degetele! Da’ nu-mi pare rău, că așa ajung să împart și cu voi niște experiențe, că despre asta e vorba. Mâncarea, în toate formele ei, este o experiență, mai întâi senzorială și apoi sufletească.
Poza pe care o vedeți alăturată articolului nu a văzut până în momentul asta altă lumină decât a ochilor lu’ mama. Acum lumina aia ajunge și la voi. Hârtia pe care e scrisă e sinonimă cu existența mea, are tot atâția ani, nici mama nu cred că mai știe de pe unde a scris-o în caietul ei de rețete, că pe vremea aia nu erau foodblogeri că mine să-i accesezi după o căutare pe internet.
Vă descifrez rețeta și secretele (blidele vi le lingeți singuri sau le dați altora să le lingă) exact așa cum e ea, în toată simplitatea și splendoarea ei.
Blat: 2 foi – astea sunt cele negre, alea cu amoniac;
– 100 grame zahar, o linguriță de amoniac stins, 3 linguri de smântână sau 4 linguri de unt topit, 3 linguri unt topit, o lingură de cacao (neparat de-aia cu bărcuță pe ambalaj!), faină cât cuprinde. (Aici la faină cât cuprinde vine o explicație, pe vremea aia rețetele se făceau “din ochi” în mare parte, nici cântar electronic de bucătărie nu prea aveai, gramajele erau cumva aproximate prin măsurarea cu lingura sau lingurița. Acest “cât cuprinde”se referă la o cantitate de faină suficientă astfel încât aluatul să nu fie unul lipicios și să aibă o structură omogenă, suficient de făinos astfel încât să se poată întinde cu sucitorul)
– Se frământă, se fac două foi, se coc la foc iute pe fundul tăvii tapetată cu faină (limbaj eficient, scurt, fără prea multe explicații savante, ori știi ce ai de făcut ori nu știi)
Blat mijloc:
Blatul de mijloc e un pandișpan, un pan-déspagna despre care v-am mai scris altă dată. E scris ca un basm, ca o formulă magică, precum o incantație, cu cifre încărcate de repetiție metaforică:
– 6 oua, 6 linguri de făină, 6 linguri de zahăr, praf de copt;
– În rețeta “originală”pe care o primiți și voi azi, nu există nicio instrucțiune, autorul a considerat că orice gospodină știe să facă ceva din câte 6 din fiecare ingredient. De fapt, e din nou multă simplitate: albușurile bătute până la stadiul de bezea, gălbenușurile bătute cu zahărul, apoi adăugată făina și praful de copt și la final amestecate cu albușurile, încet, de jos în sus ca să rămână aerat; se coace în tava cuptorului.
Crema:
– ½ kg lapte, 5 linguri de faină, 3 pachete de vanilie (a se citi zahăr vanilinat), un pahar de zahăr – “ciulama”. Rezultă de aici că din ingredientele astea se prepară o așa-numită “ciulama” dulce, o coleașă i se mai spunea (habar n-aveam când eram de-o șchioapă că e doar lapte cu zahăr și faină această ciulama care era vârful zilei, blidul ei, urmele care rămâneau pe blid fiind treapta cea mai de sus a plăcerii facerii televizorului)
– 1 pahar de zahar farin (nu ma întrebați ce înseamnă farin, habar n-am, e doar zahar simplu) +1 pachet de unt;
– Se face întâi ciulamaua și se amestecă rece cu crema de unt.
Lipsesc instrucțiunile de asamblare, dar sunt simple de tot: blat de cacao, cremă, blat de mijloc, cremă, blat de cacao. Televizorul e întotdeauna mai bun a doua, a treia, a patra zi după ce îl faci. Mama m-a învățat răbdarea de a afla gustul desăvârșit. Se lasă el puțin 24 ore la frigider sa se întrepătrundă emoțiile blaturilor care au ajuns împreună… 5 straturi.
O bucată bună din mine
Asta e TOT! Asta e simplitatea televizorului! Mama păstrează totuși un secret, știu sigur că deasupra avea și o glazură discretă, tot pe bază de cacao. Cea mai simplă și bună e următoarea: 3 linguri apă, 3 linguri cacao, 200 gr zahăr, 50 gr unt, toate împreună la fiert puțin, răcite și turnate peste prăjitură, cât să se prelingă puțin peste margini. Dacă nu se prelinge, n-ai făcut ce trebuie.
Copilăria mea, copilăria voastră, căutați în ea… a mea e nesecat deocamdată izvor de imagini, gusturi, momente, experiențe, multe din ele inspirație pentru ce sunt astăzi, după cum și pentru voi toți e la fel, din punctul ăsta de vedere suntem absolut identici, toți, sume ale experiențelor care ne-au adus unde suntem, pornind de acolo, din copilărie.
Asta e o bucată bună din mine, o bucată bună din sămânța plantată la timpul ei în mine, e prăjitura unei copilării, e prăjitura unei vieți.
Copilăria voastră ce gust avea? A mea a avut gust (și) de televizor. Tată, vine și rândul tău…intru în porcării curând!
