Am voie să vorbesc despre vremelnica mea apartenență la Masoneria universală, dar n-am voie să spun de alții. Da, știu, sunt un nemernic de ocultist conspiraționist mondial, dar – cu toate astea – „iudeo-masoneria” NU EXISTĂ. E doar încă un termen inventat, care să vă smintească. Și evreii au masoneria lor, dar aia-i alta – n-o să vă dumiresc eu acuma.
Și nu, nu mai sunt „frate”. Și asta am voie să mărturisesc. M-am retras de bunăvoie. Scuza mea: masoneria română trece printr-o degringoladă pe care n-o poate depăși. Scuza lor (poate): nu sunt suficient de vrednic. Eu, dacă nu sunt premiant într-o lăptărie, mai bine mă retrag și fac doi pași în spate. Tot de-aia n-am nicio funcție, în niciun partid – dacă n-am fost în stare să ocup vreo demnitate publică, mai bine nimic. Nu pot fi, nicăieri, simplu membru. Nici măcar în asociația de locatari – ori sunt președinte, ori nimica.
O parte din motivele retragerii mele – sper, onorabile, fără scandal și dărmălău – se regăsesc în textul de mai jos, aparținând unui fost Frate, care din păcate nu mai e printre noi. S-a dus la Orientul Etern, cum se spune, la o vârstă prea fragedă. Din nou, nu am voie să-i dezvălui identitatea – de fiecare dată ești dezlegat să vorbești numai de sine – doar dacă vrei… El, un om de cultură, de rar rafinament și demnitate. Cred că sunt printre puținii, dacă nu singurul, care a salvat această „planșă”, pentru eternitate.
Este omagiul meu, prezentându-vă rândurile lui de mai jos, și cred că nu comit nicio indiscreție. Oricum, nu mai sunt sub incidența niciunui tribunal (masonic). Nici el… Judecați și singuri și meditați:
„Deși am hotarât să nu-mi mai pun decât răspunsuri, nu întrebări, aș dori să vă sugerez spre reflecție și dezbatere o temă ne-punctuală, rezultată din câteva chestiuni care mă framântă de mai multă vreme.
Iată-le: Credeți că masoneria noastră e pregătită azi să propună un cod etic, în stare să umple în mod fundamental lipsa totală de repere în care rătăcește societatea românească?
Suntem un vector de forță capabil să construiască? Avem noi pârghiile eficiente și autoritatea s-o facem? Pentru ce valori etice am putea pleda, unde, cum anume și cu ce argumente le-am putea susține? Credeți ca acestea s-ar putea întoarce, printr-un recul benefic, asupra propriilor destine și, prin efect de rezonanță, asupra destinelor copiilor noștri ori ai vecinilor de la bloc?
Dacă da, cum ați acționat în acest sens fiecare? Iar, dacă s-a făcut câte ceva, ați avut parte de sprijin? De pe urma lor, ați beneficiat măcar de un gest de reverență? Cât de individuale și cât de solidare trebuie să fie aceste demersuri, în cadrul organizației noastre? Ne unesc sau mai degrabă ne dezbină?
În zilele noastre, prin ce ne facem vizibili în lumea profană? În afară de faptul ca ați întemeiat câteva prietenii statornice sau câteva afaceri, v-a schimbat profund calitatea de mason reperele lăuntrice? Puteți să numiți un frate carismatic și tobă de carte, pe care să-l recunoașteți drept maestru și în fața căruia să vă declarați discipoli? De unde învățați fiecare, cine vă îndrumă și vă dă siguranță că studiați just și perfect, că aveți pertinență atunci când dezbateți sau susțineți o problemă și că, argumentând, nu deveniți vulnerabili sau ridicoli? (…)
Unii vor spune că suntem încă la vreme de dumirire și de așezare. Că trebuie să ne construim mai întâi, fiecare, arhitectura interioară, apoi să ne învățăm unul pe altul ca pe noi înșine, spre a putea rezona la fel atunci când va fi nevoie, apoi să ne cristalizăm structurile, să ne hotărâm ce ni se potrivește, să ne redactăm Regulamentul în așa fel ca să nu se mai bată cap în cap și să genereze confuzie, să ne căpătăm recunoașterile.
Până acum am făcut acestea toate într-atât, încât am reușit să ne înmulțim, să ne însutim, să ne înmiim. Și atât. Un frate glumea amar zicând că, foarte curând, se va putea afirma că tot românul s-a născut mason! Cât ne mai trebuie să ne limpezim, să ne așezăm, să lucrăm între coloane și în afara lor? Ne strângem ca să ne adunăm, ori avem într-adevăr treabă și niște căruțe de scos din șanțuri?
Cum procedăm? Pentru că, dacă o să ne oprim o clipă din vorbit, o să auziți un fâșâit la geamuri: trece timpul! Nu e nimic vehement aici. Vehementă îmi e doar tristețea. Iar când obosesc să-mi pun răspunsuri, pun întrebări.”
Puteți adresa aceste întrebări și în viața civilă, „profană”. Este exact același lucru.
