Făceam socoteala că poate doar cei peste 40-45 de ani mai țin minte cum se făcea frigul în case, înainte de ’89. Altfel, puțin probabil. Mă refer DOAR la cei care stăteau la bloc. La case, era altă treabă.
Seara, între orele 8 și 10, când sigur era curent, ca să te uiți la propaganda din cele două ore de emisie a TVR (sic!), puteau să nu fie calde caloriferele, dar băgai în priză o aerotermă. După aia – cucu’. Era ieftin curentul, nu era problemă. Doar că… nu prea era. Noaptea învățam la lumânare.
Efectul placebo al lumânărilor
Pentru că cei mai mulți aprindeam lumânări. Cele mai bune erau alea de nuntă și botez. Lumânări-pastile nu existau. Unii improvizaseră câte ceva mai acătării, pe bază de baterii și becuri de faruri de mașină. Alea de lanternă nu se prea găseau sau erau chinezești, proaste. Aveai impresia că dau și căldură. Curajoșii montaseră în apartament și o sobă pe lemne sau un „șemileu”. Se lăsa cu fum și scandal cu vecinii. Invidioși…
Duș, nu baie, și cât mai repede
Aia cu baia în cadă, mai multe persoane în aceeași apă, e doar o legendă urbană, valabilă poate doar la țară. Pentru că apă caldă era tot vreo două ore (mai ales iarna) și nu prea era timp de așa ceva. Duș și următorul, repede, să nu se oprească. Apa, oricum, era aproape gratis. Ce e adevărat e că, în caz de baie în cadă, nu scoteai la sfârșit dopul, ca bou’, să se piardă bunătate de căldură. Nu… Întâi, să se răcească!
Caloriferele – fontă, nu aluminiu!
Începuseră să apară, la blocurile nou construite, niște panarame de calorifere de aluminiu. Nu ca astea de azi – panarame-panarame. Când se oprea furnizarea agentului termic, se răceau instant. Deci tot alea vechi, masive, din fontă, care te lăsau șchiop dacă-ți cădeau pe picior, erau mai bune. Cum să-ți cadă pe picior? Primăvara, când din ce în ce mai mulți învățaseră să le demonteze și să le spele de mâl și rugină, în fața blocului. Ca să facă cât mai bine față, iarna.
Tot băutura era temelia
Tăria juca un rol important în încălzirea centrală. Mai puțin pentru copiii sub 12 ani, să zicem… Te trozneai și nu mai simțeai frigul. Dacă te și băteai oleacă, fie și cu nevasta măcar, te mai încălzeai un pic. Bere nu se bea iarna, ca acuma – trebuia să fii dement. Mergea un vin, de preferință roșu, de țară. Te aprindeai mai greu, mergeai mai mult la WC, dar în final, rezultatul era acceptabil.
Plapuma de la bunica
Nu știu să fi cunoscut pe vremea aia vreo familie, oricât de amărâtă, care să n-aibă plăpumi. Multe! De preferat de la țară, de la bunica. Lână cel mai bine, ce pene de gâscă?! Nu exista termenul pilotă, de iarnă, pe primăvară… Plapumă! Cât mai grea, s-o care două persoane. Vara, stătea în „lada” de la ”studio” sau în ”recamier”. Sau sub pat. Whatever.
Al treilea rând de geamuri
Și ăsta era obligatoriu. Care termopan?!? Se făcea din cornier de fier forjat și se monta pe afară, în exteriorul ferestrelor duble, din lemn. Geamurile (cât mai groase) erau lipite cu chit „de metal”, nu „de lemn”… Între geamuri, niște „șerpi” vătuiți din textile umplute cu ceva – se găsesc și acuma. De afară se vedea cine-i bizuit și cine nu e… Balconul: musai închis!
Pijamaua „de iarnă”
Groasă, din pâslă, dacă se putea. Sau orice material gros, care se apropia de foaia de cort. Sub încă două plăpumi, transpirai ca porcu’, da’ erai fericit. Mai greu dimineața, când trebuia să te dai jos, în congelul din cameră…
Poate-mi mai aminteam două-trei chestii, dacă mă forțam. Da’ mai las și pe alții – dacă vă amintiți, puneți la comentarii! Asta a fost doar o recapitulare. Dacă doriți să retrăiți. De fapt, nu dacă vreți – dacă o fi să fie cazul și va trebui. Hai, sănătate!