Verile au fost veri dintotdeauna și nu a murit nimeni!
Am crescut în apartamente mici de bloc care se încingeau peste zi și deveneau adevărate cuptoare noaptea.
Dormeam cu ferestrele deschise, în zgomot de greieri ca să simțim și cea mai mică adiere de aer. Mai dădeam niște stropi de apă pe noi, mai umezeam așternuturile, mai porneam ventilatorul (cine avea) și ne adunam în jurul lui. Ne mai întâlneam în bucătărie la ore nocturne la o felie de pepene răcoros.
Acum avem aer condiționat și locuințe izolate termic în toate modurile posibile. Și ne plângem!
Părinții noștri lucrau în întreprinderi și birouri în care nu dădea nimeni doi bani pe confortul angajatului. Se stătea la 30 grade înauntru bine mersi și nu leșina nimeni. La orele celei mai mari arșițe, plecau spre case pe jos (mașină nu avea oricine) sau în autobuze care deveneau saune.
Veneau acasă și încă erau apți să gătească în bucătăriile alea minuscule care se încingeau ca Iadul, să facă diverse treburi casnice care presupuneau efort și transpirație și să mai aibă chef și de o brifcor cu vecinii pe treptele scării de bloc.
Acum avem mașini, birouri, locuințe dotate cu AC, comandăm online mâncare, apăsăm pe un singur buton ca să spălăm haine, roboței-aspirator care ne spală pe jos și telefoane cu rețele de socializare pe care singuratici.. ne plângem!
Nu aveam întregi emisiuni tv dedicate caniculei și efectelor ei, aplicații meteo, coduri colorate de avertizare. Cel mult un termometru de perete pe care îl priveai în treacăt după care îți vedeai de viață. Nu se plângea nimeni!
Suntem de porțelan! Sensibili, vulnerabili, neputincioși, speriați de tot ce cândva însemna normalitate!
Hai, Cu Doamne-Ajută, vine septembrie și începem să ne plângem de ploi și vreme urâtă!
