Obsesia asta chiar și în pandemie de a ne alinia unor valori si principii care n-au nicio legătură cu zona geografică în care e România e demență curată.
Zeci de ani de obsesie de a deveni latini, apoi celți, apoi germanici, scandinavi, apoi arabi, hinduși, niponi, chinezi, în unele aspecte africani, e ceva ce încă îmi dă cu virgulă. Dar balcanici ce-are? De ce să nu fim așa cum sunt și sârbii, și bulgarii, și grecii, și machidonii, adică să ne trăim viața conform filonului istoric pe care-l avem și al spațiului geografic pe care-l ocupăm, cu toate tradițiile și specificitățile noastre culturale și de comportament?
Cine a decis că a fi balcanic e de rău? Vesticul, care vine aici după gastronomie, vacanțe, gagici, după tumultul vieții ca să scape de tristețea traiului monoton și conformist, din depresia și angst-ul occidental? Sau noi, care ne tot perpetuăm un complex de inferioritate indus sau auto-indus? De ce dracu’ nu ne orânduim noi viețile în felul nostru și trebuie mereu să-i copiem pe alții, să ne adaptăm altora, să împrumutăm de la alții orice, chiar și lucruri neînsemnate pe care le avem și noi, doar pentru că sunt din afară?
Care ar mai fi plăcerea descoperirii și rostul călătoriei în vest, în nord, în sud sau în est, când tu ești deja acolo cultural, psihic, vestimentar, gastronomic, lingual? Astfel, te dezrădăcinezi, uiți cum e acasă, deci te privezi de bucuria tuturor celorlalți pe care-i vizitezi – aceea de revenire acasă. Ce este cu identitatea noastră națională de ne-o urâm într-atât încât ne-am format deja obiceiul s-o ascundem? E atât de rușinos să fii român, să fii balcanic? Ceilalți din Balcani nu fac asta, ba dimpotrivă, se mândresc. Numai noi avem o problemă cu noi înșine de ani de zile.
Care-i problema că ești român? De ce cuvintele „român” și „românesc” au conotații peiorative? Din ’90 până astăzi tot ce-i românesc e câh, ne plângem mereu de milă, de neputință, totul e rău și blestemat. Nu simt nevoia vreunei efuziuni naționaliste, ci a unei explicații, căci nici cu jalea asta perpetuă combinată cu autocompătimirea și cu un complex de inferioritate hrănit în permanență, nu mai pot.
Asta nu e normalitate.
