Am văzut serialul The Sinner (4 sezoane x 8 episoade) și m-am întrebat:
– cum de americanii au avut răbdare să vadă un serial ATÂT de inteligent?
– cum de nu l-au distrus, la ultimul sezon, cum s-a întâmplat cu Dexter, care la finale a fost o rușine mondială?
Răspunsul, prieteni, e vânare de vânt. Dar voi încerca o ipoteză, două (puteam încerca „câteva”, dar am evitat cacofonia).
La prima întrebare, răspunsul e NU. N-au avut răbdare. Explicația e de pe un site de recenzii, iar traducerea e automată: „S-a speculat pe scară largă că seria a fost anulată în conformitate cu noua politică de dezvoltare de conținut a rețelei (Netflix și USA Network). Cu toate acestea, numărul de spectatori în scădere a emisiunii ar fi putut fi, de asemenea, un motiv de îngrijorare pentru canal.” Deci asta era. N-a fost destul rating.
La a doua, cred că e pur noroc, scriitură bună și mâna producătorilor, care n-au vrut să coboare ștacheta (printre care Jessica Biel, protagonistă doar în primul sezon, de încălzire). Pentru că sezonul patru e și cel mai bun și mai inteligent și – dacă vreți – cel mai de acțiune. Nu multă, dar destulă pentru un erou șchiop. Patru e Dostoievski curat, iar ultimul episod e chiar teatru de bună calitate, prin dialoguri – chiar mai mult decât ecranizări ale unor piese celebre.
Cât îl privește pe detectivul care șchioapătă, Bill Pullman merita cu prisosință un premiu. După glumița de președinte din Independence Day, face aici cel mai bun rol al carierei. Trăirile lui interioare, de psihopat geniu sunt aduse dozat la supra-față – pe fața brăzdată și petrecută fugitiv de grimase expresive. O mie de tonuri și trăiri schimbă, la interval de secunde. Magnific.
Cât privește scriitura, aici e marele câștig și marea artă. Atâtea sute de seriale (americane) ce se pretind inteligente sunt descifrate de la jumătatea sezonului de telespectatori care, cum spun Cațavencii, sunt la fel de inteligenți ca și ei. Aicea, nu! Serialul nu are turnuri tâmpite și de o prețiozitate abjectă, ca Twin Peaks (unde regizorul David Lynch a și recunoscut că de multe ori își bătea joc de noi). Nu. Aici scenariștii (sau autorul cărții) au știut de la început unde vor să ajungă, nu au improvizat pe parcurs, nu au rescris din mers, la presiunile unor actori-vedetă. Însuși plotul e dozat fin și devoalat pe parcurs, nu ținut până la sfârșit, să se dezumfle în ultimele cinci minute, ca o bășică. Sau să fi fost ghicit deja, de aproape toată lumea.
În fine, un regal și un succes. Care trebuia omorât în dulcele stil de prost gust al publicului american: ce e prea lung, prea inteligent, prea „plictisitor” și nu e-n engleza noastră trebuie omorât (sau refilmat în engleză). Aici n-a fost cazul – e în engleză. Dar unii americani n-au înțeles nici engleza asta – baza rămâne în publicul european de calitate.
