Ca să citez o expresie devenită clasică, „fiecare oameni are opinii”.
De obicei, în materie de opinii și poziționări, nu prea mă regăsesc în curentul principal. O fi chestie de educație, rafinament, trufie sau poate chiar spirit de frondă. Deși îmi place să cred că nu. Dacă majoritatea ascultă manele, muzică de club sau „de petrecere”, eu ascult clasic, jazz și heavy metal. Dacă cei mai mulți se îmbracă cu haine „de firmă”, inscripționate, kitsch, dar luate de la Istanbul, eu port în general tricouri rock, de preferat cu trupe pe care chiar le-am văzut live.
Dar, în multe chestiuni delicate, sunt mai tradiționalist. Cum a fost și Elena Lasconi, în câteva clipe de sinceritate – după care și-a „revenit”. Nu-mi plac stridențele și excesele, nici măcar la ultra-ortodocșii evrei, dacă e să fiu subiectiv. Am prieteni homosexuali, sunt de acord să li se respecte drepturile civile, dar de aici până la excesele exhibiționiste, e cale lungă.
Nu mi-a plăcut festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris. Ba chiar m-a îngrețoșat. Dacă acest spectacol ar fi imitat unu la unu Rockstadt Extreme Fest, care începe mâine la Râșnov, cu rock extrem (cum îi spune și numele) majoritatea ar fi fost la fel de oripilată. Pe bună dreptate – pentru că e vorba de exagerare, grotesc și lipsă de adecvare, pentru cei mulți, care nu gustă.
Jocurile Olimpice sunt despre competiție dar și participare, toleranță dar și tradiție. Ceea ce am văzut a fost o EXACERBARE a simbolurilor, temelor și mai ales exprimărilor frivole și provocatoare ale comunității LGBTQ+șamd, care de fiecare dată simte nevoia să epateze și să șocheze. Admițând că aș vrea cu orice preț să conving toată planeta să asculte jazz, de acum încolo – chiar și pe cei care nu pricep o iotă – mi-e greu să cred că aș reuși să mobilizez mai mulți adepți, să ieșim goi pe stradă, cu discurile lui Miles Davis în mâini, sau agățate de alte părți ale corpului…
Sigur, intoleranța e o problemă. Dar și când o zgândări exagerat, s-ar putea să obții efectul popularei zicale românești, când ”dai cu palma-n căcat”. Există deci minorități (sexuale) care nu se pot comporta „normal”, discret și cu decență? Suntem cei care nu digerăm asemenea provocări ostentative, retrograzi? Trebuie să jignim categorii și simboluri religioase (ale tuturor religiilor!) pentru a fi acceptați și băgați în seamă? Trebuie să dansăm dezbrăcați în public, pentru a fi respectați?
Eu – și majoritatea, din ce văd și aud – credem că nu, cu excepția primei aserțiuni. Pentru că ei există și se cred mai presus decât noi, ceilalți, după ce au fost oprimați (chiar și omorâți) milenii. Înseamnă că restul suntem niște bătuți în cap, depășiți, care ne merităm extincția. Și, slavă Domnului, în acest secol, are cine să ne extermine: neo-marxiștii și alți progresiști, numiți cu multe litere, care-s mai progresiști și n-au niciun Dumnezeu, oricine ar fi Ăla.
P.S. În mod paradoxal, neașteptat și poate nejustificat, mă identific cu un bărbat sănătos la cap. Încă.