Mereu am zis că Parisul e cel mai frumos oraș din lume, păcat că e locuit. Parizienii sunt o specie care cu greu e digerată chiar de către francezi.
Abia așteptam să înceapă ceremonia de deschidere a jocurilor olimpice, știind că francezii sunt nebuni, ei mereu vin cu ceva nemaivăzut, absolut nou si spectaculos, pentru că ei au artele, moda, parfumurile, bucatele alese, rafinamentul, spiritul revoluționar și capacitatea de a schimba din temelii orice, brusc și fără să stea prea mult pe gânduri.
Până la urmă a ieșit un mare rahat, nu numai ploaia le-a stricat planurile, dar organizatorul, un fost canoist, campion olimpic, a adus un tâmpițel de regizor premiat local, un nefericit exaltat care a tinut morțiș să prezinte Parisul lui și nimic din ceremonie să nu aibă legătură cu sportul si cu olimpismul.
La un moment dat, pe parcursul pregătirilor de ani de zile, un tip adus din UK, specialist în transmiterea marilor ceremonii de la Casa regală a Angliei, i-a atras atenția regizorașului că jocurile olimpice trebuie să pună accentul pe sportivi, pentru că ei sunt vedetele, și nu pe promovarea orașului organizator.
Cucu, ăsta micu’ și neîmplinit a facut tot ce l-a tăiat pe el capul, a vrut cu tot dinadinsul să se faca el remarcat, ca director artistic, dă-i dracu’ de sportivi.
Așa că, în plin sezon de recoltare a grânelor, transportul barjelor pe Sena a fost oprit, economia s-a dat peste cap, tot Parisul a stat pe loc, hotelierii au înregistrat pierderi uriașe în plin sezon turistic, pentru că turiștii și-au anulat vacanțele într-un oraș blocat de repetiții, zone închise și monumente sau puncte de interes cu restricții la public.
Doar pentru că un tâmpit a fost creditat ca mare artist vizionar. Nici măcar nu au protejat de ploaie, un fenomen meteorologic obișnuit la Paris, anumite momente artistice, pianul la care se cânta era îmbibat în apă, o soprană cânta marseieza în bătaia vântului, priponită pe un acoperiș, udă până la piele, dansatorii și acrobații erau atenți să nu alunece și să se accidenteze, pentru că nimeni nu prevăzuse o amărâta de copertină care să protejeze artiștii de o eventuală ploaie, totul culminând cu un Carl Lewis îngrozit, într-o șalupă care se legăna pe valurile înspumate ale Senei, purtând flacăra olimpică, atletul ținându-și cu greu echilibrul în picioare, biciuit de ploaie și vânt, la 19 grade, cu mâinile întinse în lateral să se prindă de o balustradă invizibilă, un om la 63 si de ani, cu 10 medalii olimpice, dintre care 9 de aur, pus in pericol de niște idioți care visau mere acre. Lângă el, imensa Nadia Comăneci, un simbol al sportului pentru întreg mapamondul, speriată și ea de zdruncinăturile șalupei, tresărind, un spectacol absolut penibil, precedat de ridicarea drapelului olimpic de către garda prezidențială fix pe dos, cu cele două cercuri deasupra, nu dedesubt, așa cum le-a desenat Pierre de Coubertin, francezul care nu a știut, bietul de el, ce ratați vor face de râs Parisul peste un secol și un pic.
