Mi-e rușine, da’ tre să recunosc: sunt ani de zile de când n-am mai terminat de citit o carte. De fapt citesc – am permanent 7-8 cărți începute, prin toată casa – dar n-am mai ajuns demult la ultima lor pagină.
Am citit biblioteci întregi când eram tânăr, mi-am stricat ochii, am pierdut nopțile citind. Nu se mai întâmplase demult, până mai ieri, când am luat, dintr-un anticariat din București, „Eu sunt Ozzy”, de marele Ozzy Osbourne și (mai ales) Chris Ayers. O autobiografie. 15 lei, față de 60, în librării. N-am mai reușit s-o las din mână.
Sigur, știam că omul e un geniu dement, că a dus o viață prin care trebuia să fie mort demult, că e autorul unor gesturi extreme care au stârnit revoltă, scârbă, antipatie dar – la naiba! – e Ozzy! Omul care e marca Black Sabbath și care, după ce a fost dat afară de la ei în șuturi, le-a dat cu tifla printr-o carieră de excepție și care i-a eclipsat.
Cartea e scrisă într-un limbaj dezinhibat, pe care unii l-ar considera vulgar, dar plin de umor și cu un stil narativ de roman de aventuri. Dacă ar fi să ofer un citat, ar trebui să aleg mii, cel puțin câte unul de pe fiecare pagină. Dacă nu suferiți de pudibonderie, ipocrizie și nu sunteți moralistul blocului, sunt absolut fabuloase.
Aș fi vrut să fac mai mult, să vă conving să citiți povestea asta de viață absolut fabuloasă. Dacă am reușit, să vă fie de bine și cu folos!
