Despre CFR și trenurile din România s-a tot scris de-a lungul anilor. Nu mai este o noutate pentru nimeni că cine se aventurează să călătorească cu trenul poate avea parte de o experiență sub orice critică din cauza întârzierilor și a condițiilor deplorabile.
Așadar, când am hotărât să facem o călătorie București-Viena cu trenul, am pornit din start cu gândul că nu avea să fie ideal dar, ținând cont că era vorba de vagon de dormit, clasa 1, minusurile vor fi compensate de un nivel crescut de confort, intimitate și ceva beneficii suplimentare în forma unei experiențe inedite.
Altfel, de ce ar alege cineva să se hâțâne pe șine 18 ore în loc să zboare cu avionul 2 ore și să plătească aproape tot atât?
Și dacă la dus, experiența a fost oarecum acceptabilă cu un compartiment curat, suficient de spațios și cu o climatizare funcțională, la întoarcere am primit de aceiași bani o porție generoasă din tradiționala vorbă românească „Lasă mă, că merge și așa!”.
Pentru fixare, repet că biletul de întoarcere a fost tot la clasa 1, tot la vagonul de dormit. Nu ai de ce să te aștepți să primești altceva. Doar că…
Intrăm cu trei genți de voiaj și dau să fac stânga împrejur să închid ușa după mine. Numai că, ce să vezi? S-a terminat spațiul! La ușă mai ajung doar dacă călăresc geamantanele, iar partenerul de drum se face afiș, lipit de un perete.
Compartimentul ăsta e clar mai mic, așa că întrebăm nașul dacă nu s-a comis cumva vreo greșeală. Poate ni s-a repartizat o cameră single sau o dublă pentru anorexici. Ăla ridică din umerii apretați ai uniformei și apoi se închide în cabina lui pentru tot restul călătoriei, ca să mai fie deranjat cu astfel de întrebări impertinente. Ok, merge și așa.
Mă cocoț în patul de sus și îmi propun să limităm mobilitatea la mersul la toaletă și atât. Aia e, până la urmă e tren de noapte, cea mai mare parte a timpului o vom dormi. Zis și… încercat.
Se lasă seara și se face rece. La dus aveam în compartiment un buton de unde se putea regla temperatura. De data asta, butonul este țeapăn. Apăs în neștire, scurt, prelungit, în sus, în jos, în diagonală, fac trei rugăciuni, stropesc cu agheasmă. Nimic. Căldura e un lux și trebuie să o meriți. Ok, merge și așa.
Mai pun un pulover pe mine, mă ghemuiesc și trag de pătură până în gât. Aș dormi, dar șuieră ceva sinistru. Și cum încă suntem pe teritoriu străin, îmi dau seama că nu poate fi de la șine șubrede și ruginite. Huruiala vine de la geamul cu garnituri tocite, care nu se închide etanș. Trosc, pleosc, încerc să-l fixez dar nu merge. Fac un prosop rulou și îl îndes pe unde intră aer. Ok, merge și așa.
În trenurile CFR, toaleta este „memorabilă”. Miresmele specifice, săpunul legat cu funie, fundul vasului de wc în care vezi șinele trecându-ți pe sub popou, nu sunt un mit urban. Sunt o realitate pe care am trăit-o cu toții măcar o dată în viață. La vagonul de dormit, clasa 1, lucrurile stau mult mai bine. Aici lipsește doar hârtia igienică, iar rezervorul de săpun lichid e gol. De la început. S-au ciordit așa repede, sau nici nu au fost puse? Mai contează? Merge și așa.
Din 18 ore de călătorie, 6 le petreci ca să traversezi două țări iar restul de 12 în România. Și, știi cum îți dai seama cel mai bine că ai intrat pe plaiurile mioritice? Nu, pentru că vin grănicerii să te controleze la acte (altă experiență „de neuitat”, că nah, nu ești în Schengen), nici că se schimbă telefonul pe ora și rețeaua telefonică de România. Ci pentru că o dată intrat pe infrastructura feroviară din țara noastră, trenul se transformă într-un soi de căruță. Cu puțin antrenament, alergi mai repede pe jos, pe lângă el. Dar merge și așa, ce dracu! Merge dintotdeauna și nu a murit nimeni.
În loc de concluzie, las mai degrabă o listă. Un soi de kit de supraviețuire pentru o călătorie internațională cu CFR. Rolă de hârtie igienică și gel dezinfectant, bandă izolatoare pentru geamuri, o plapumă, baterie externă, un pachet sustenabil de date mobile și o cutie de xanax.
