O conversație aprinsă pe un grup whats up intern al USR Constanța (nu mai există grupuri „interne” și „private”, după cum bine observa un confrate) a declanșat un scandal monstru în mass media.
O fruntașă a partidului, din Mangalia, potențial consilier local în viitorul mandat, exasperată de jignirile și acuzațiile aduse într-o anumită publicație, a opinat că AR PUTEA și ea să zică, la o adică, ceva, de mama jurnalistului. Respectiv c-ar fi „curvă”. N-a făcut-o public, dar a zis-o pe grupul discret al partidului. Curată discreție… Și, probabil, va fi exclusă din partid și va pierde mandatul.
Recunosc că, în urmă cu mulți ani, am reacționat similar, când un alt gazetar a scris, dezinvolt, că eu „i-o sug lui Mazăre și lui Nicușor Comnstantinescu”. Pur și simplu, cu subiect și predicat! Cum nu mă știam cu asemenea apucături pidosnice, i-am zis ceva… de mamă. În spațiu public. Dar măcar eu sunt diliu și nu-s consilier local, ales pe listele unui partid politic. Sau măcar membru.
Faptul că s-a ajuns la asemenea manifestări e în primul rând vina noastră. A ceea ce a ajuns azi presa, după ani întregi de sabotare, acaparare și demantelare, din partea politicienilor. Multe trusturi de presă au fost fondate (inventate de la zero sau cumpărate) de politicieni, întreținute și apoi – cum treceau campaniile electorale – puse în cur din punct de vedere financiar și desființate. Cel mai recent exemplu e al unei televiziuni constănțene, mică dar decentă, aruncată pur și simplu la gunoi de patronul cu prea multe (și prea restante la plată) grupuri petroliere… Și o alta, mai la nord de Constanța, sacrificată de un mare om de afaceri, ajuns și el consilier, dar care se visează ministru întru viitor guvern ipotetic. În imperiul leilor, cum s-ar zice. „Nu ți le mai spui p-alelalte, că sunt halimale, domnule”… vorba lui Caragiale.
În ce ne privește pe noi, presa, ajunși – cum bine spunea o colegă, „omul și site-ul” – prea ușor aruncăm cu jigniri și atacuri la persoană – inclusiv la copii și la familie – în condițiile în care calomnia a fost dezincriminată în penal. Și-a rămas doar insulta, în civil, vai de mama ei. Poți să scrii de un politician că a fost informator al Securității – deși omul are două (nu una!) adeverințe definitive de la CNSAS, care demonstrează contrariul. Poți să scrii de copiii lui că „au primit funcții politice”, deși unul conduce o afacere obișnuită (față de altele) iar fata lucrează la direcția juridică a unei companii, pe un salariu de trei mii și ceva de lei pe lună…
Și-așa mai departe. Sigur, presa e făcută să dezvăluie fapte, cu probe, dar NU e instanță de judecată. Dacă instanța spune că ce s-a scris nu se verifică, în țările civilizate, ziaristul merge la pușcărie, nu ia doar amendă. Primul volum al celebrei trilogii Millenium, a suedezului Stieg Larsson, începe chiar așa: ziaristul Mikael Blomkvist e condamnat la închisoare, după ce scrisese ceva despre magnatul Wennerstrom. Pentru DEFĂIMARE. La noi, așa ceva nu există.
Și nici nu va exista vreodată. Pentru că nici presă obiectivă (poate corectă, uneori) nu există în România. N-a existat niciodată. Nici antebelic, nici interbelic, nici după „revoluție”. O afirmă unul care, din ‘90 încoace, a lucrat la „mari” ziare centrale, a fondat publicații și a condus ani de zile o televiziune mică, dar națională.
Eu am puterea să recunosc. Alții, nu. De voi, care nu recunoașteți, nimeni nu-și va aminti vreodată, ca să parafrazez titlul la care fac referire.
