Când auzim asta, pare că Dumnezeu e un Bau-Bau. Ne sperie. Ne înfricoșează. Ce are cu noi, frate?! De ce e Judecata lui Dumnezeu, care este iubire, înfricoșătoare? Ce legătură are iubirea cu… înfricoșarea?
Înfricoșătoare este însă… lipsa de iubire și permanentizarea ei. Dacă ne uităm atent la felul în care Dumnezeu ne judecă, vom realiza repede de unde atâta înfricoșare: din ratările noastre.
Teologic vorbind, Judecata lui Dumnezeu e înfricoșătoare pentru că nu e de joacă cu ea:
1. Sentința va fi veșnică, adică irevocabilă. După ce Dumnezeu s-a “pronunțat” (imediat explic ghilimelele), nu mai e cale de întoarcere. Nu mai merge negociat, întors, revenit pe decizie, etc. “Dur, dar aspru”, vorba unui prieten. Ce ți se “pronunță”, cu aia rămâi etern. Și te cam îngrozește ideea că poate nu o să fii pe placul Domnului, când deschide “cartea vieții” și vede ce scrie pe acolo. Pentru că aici e esența Judecății…sentința țu-o cam dai singur.
2. “Pronunțarea” lui Dumnezeu nu e o decizie a Lui, cât o constatare mai mult. E o greșeală majoră și larg răspândită ideea că Dumnezeu se va pronunța de la El putere, după cum îi vine Lui. Dimpotrivă. Spre deosebire de judecătorii omenești, care au viața omului în vârful pixului lor, Dumnezeu face altfel: “Eu nu pot să fac nimic, precum aud, așa judec”. Așadar, criteriul principal de judecată e ceea ce “aude” Dumnezeu că am făcut. Numai că El nu merge doar pe auzite, ci vede singur. Pentru că vede cel mai bine acolo unde esențial, în inima noastră.
3. Judecata lui Dumnezeu e înfricoșător de… dreaptă. La El nu merge cu intervenții, pile, șpăgi, lobby. Are o gândire absolut corectă, ceva de speriat pe vremurile astea. De fapt, ce “aude și vede” Dumnezeu? Faptele noastre. Care, în esență, nu-s niște tratate complicate de filosofie (alea le facem noi când încercăm să vopsim cioara ca să pară porumbel, răsucim ideile ca să scăldăm prostiile) ci sunt înfricoșător de simple. Pentru că așa e iubirea, simplă: iubești sau nu înseamnă de fapt să faci bine sau nu. Tone de hârtie risipesc scriitorii motivaționali și coacherii ca să explice simpla evidență a iubirii: fapta bună. Bine, motivarea e grea, știu. Până să vezi gaura de la covrig e cale lungă, când mintea ți-e numai la ronțăit covrigul…
În concluzie, vom fi judecați după ce am făcut.
Sau, cum spunea un mare duhovnic: “Ce faci, te face!”
