Ușa clasei se deschise cu un geamăt prelung și asurzitor, lăsând să patrundă în încăperea scufundată în penumbră o undă fină de mister. Cu pași mărunți și aproape perfect calculați, o bătrană intra timid în sală, urmând îndeaproape suflului enigmatic. In cele din urmă, femeia se opri în mijlocul clasei și, înainte de ceea ce păru o veșnicie de tăcere, se așeză încet pe un scaun, murmurând mai mult pentru sine un oftat șoptit, Privi, mai apoi, cu atentie, auditoriul – elevi de mai multe vârste, așezați în bănci aproape perfect aliniate. In ochii lor se putea desluși cu ușurință uimirea. Pe buzele tuturor se năștea o întrebare legată de prezența intrigantă a femeii: ”Cine era doamna din fața lor?”
Fără nici un avertisment, bătrâna și-a ajustat tonul vocii. Brusc, șoaptele și zarva copiilor au încetat. Femeia scosese deja din poșetă o agendă pe care acum o ținea deschisă în mâna dreapta. Era, cu siguranță, un obiect păstrat de mult timp – paginile ingălbenite ale carnetului erau una din dovezi, iar gratitudinea bătrânei față de divinitate se putea citi din privirea și gesturile aproape nostalgice. Pe coperta de piele încă se distingeau vag urmele și conturul unor litere aurii, demult șterse. Misterioasa doamnă a început apoi să citească. Vocea ei blândă a marcat imediat debutul unei confruntări între trecut și prezent, iar imagini ale unei lumi îndepărtate, învăluite în întuneric, au pătruns fulgerător în realitatea noastră. Pasiunea femeii oferea viață fiecărui cuvânt… acele cuvinte rostite de ea cu o delicatețe și blândețe specifică oamenilor superiori.
„În acea noapte, pret de câteva ore, cerul a devenit în totalitate negru. Ascuțit și pregătit, parcă, să înjunghie fiecare farâmă de nădejdie, văzduhul întunecat a înghițit cu bestialitate infimele urme de bunătate împrăștiate prin lume. Chiar și stelele – acele monumente îndepărtate de speranță – s-au topit în totalitate la contactul cu platoșa fierbinte de ură a Terrei. Au căzut apoi, cu o repeziciune violentă, către Pămant. Cerul plângea, iar, în urma stelelor ce valsau mecanic către omenire, dâra luminoasa de tikvah a fost înlocuită de lacrimi. Totuși, în duminica aceea de teroare, nici măcar o picătură din bolta cerească nu a ajuns în timp la Iași pentru a putea prevesti dezastrul ce avea să urmeze. Imaginea ce se contura deja în întunericul absolut al nopții părea să fie ruptă din realitatea omenească și avea să marcheze pentru totdeauna cursul istoriei.
Acel cer negru a devenit, preț de câteva clipe, roșu.”
Bătrâna închise, într-un sfârșit, carnetul, schițând un zâmbet nostalgic.
– Am fost acolo și am fost martoră la cruzimea urii. Poate că gloanțele trase de oamenii failibili au ratat câteva ținte. Dar ura, ura nu… continuă femeia cu o undă de tristețe în glas.
Privirile copiilor erau acum captivate. Lacrimile își făceau loc pe obajii celor mai sensibili, iar femeia își analiză cu atentie auditoriul. Reușise să atingă sufletele copiilor doar prin cateva cuvinte.
– Mă numesc Eva Herșovici, iar în duminica aceea mi-am văzut întreaga familie omorâtă. Mama, tata, surorile mele și frații mei …toți au fost uciși cu sânge rece și apoi aruncați într-un morman de corpuri la colțul străzii. Deși aveam doar 7 ani, îmi amintesc foarte bine cum străzile pavate cu piatră cubică din cartierul nostru deveniseră deja roșii. Erau îmbibate în sângele nostru, al evreilor. Culpa pe care am avut-o?… Eram…din neamul lui Solomon.
O lacrimă i se prelinse femeii. Dar și-o sterse rapid cu mâneca de la tricou și continuă:
– Viata unora, printre care m-am numărat și eu, a fost curmată. Totuși tragicul șir de crime nu a încetat acolo. Pe toți ne-au luat, ne-au dus la gară și ne-au urcat în vagoanele morții – trenuri umplute până la refuz cu populație evreiască, pornind într-o călătorie către nicăieri.
Clasa era acum înmărmurită. Soaptele se transformaseră deja în lacrimi.
– Totuși dumneavoastră trăiți! Afirmă cu speranță o voce din spatele clasei.
– Da… așa este! Suspină femeia. Eu am avut, să zicem, un noroc ireal… aș îndrăzni să spun chiar un noroc fantastic – am fost coborâtă la una dintre stații. Poate că, în cele din urmă, Dumnezeu nu a fost totalmente orb in duminica aceea.
Bătrâna se opri. Iși trase sufletul pret de câteva clipe și explică:
– Ofițerii opreau uneori trenul pentru a putea să-i dea jos pe cei fără suflare. Pentru câteva secunde în timpul inspecției vagonului în care mă aflam, mi-am ținut respirația și astfel i-am convins că am murit și eu. Acele secunde au părut cele mai lungi și dificile momente din viața mea. Lor… nu le-a păsat, m-au aruncat pe câmp fără nicio remușcare. Moartea mi-a redat deci, într-un final, viața. Dar cu ce preț ?! concluziona femeia. Eram singură, ranită și pierdută. Am înțeles mult mai târziu de ce am supraviețuit!…
Lacrimile curgeau liber pe obrajii elevilor. Eva le împărtășise povestea cu o curajoasă deschidere, iar fiecare lacrimă vărsată părea a fi o lecție despre prețul real al vieții, care a atins inimile tuturor în clasă.
* * *
Joi, ora de istorie
– Dragilor, cu inima împovarată, vă anunț ca Doamna Eva Herșovici ne-a părăsit în dimineața aceasta. Imi pare nespus de rău!
La vestea tristă, întreaga clasă rămase înmărmurită. Totuși nu tristețea era sentimentul care îi copleșea pe toți, ci o responsabilitate solemnă. Acum era datoria lor să păstreze vie amintirea bătrânei și să continue lupta pentru adevărul istoric al crimelor Holocaustului.
Au aprins toți, la sfârșitul zile, o lumânare. Era un pios omagiu din partea lor pentru sufletul doamnei Eva.
Acea farâmă de vis neîmplinit care părea deja o nalucă – o lume fără aură, trebuia să se transpună în realitate, iar ei au jurat că vor fii arhitecții acelei schimbări… pentru doamna Eva.
tikvah = „speranță” în limba ebraică
Raul BABI
