Pietonul ocazional are o psihologie aparte.
Prin pieton ocazional înțeleg un cetățean care e și șofer, deopotrivă. Șoferul privește cu superioritate pietonii, dar nu tânjește la trotuarul lor, decât atunci când vrea să parcheze acolo. În schimb, pietonii privesc carosabilul cu pizmă. E un spațiu pe care alți cetățeni circulă mai repede decât ei, cu mașinile. În plus, îi lasă pe ei să treacă doar când vor ei, șoferii, nu întotdeauna când au și dreptul. Și unii și ceilalți privesc cu dispreț pistele de biciclete și pe bicicliști. În viziunea lor, sunt complet inutile. Să se desființeze!
Prin urmare, când bulevardele devin în unele weekenduri pietonale, din dileala ecologistă a unor edili, pietonii simt că-și iau revanșa. Și față de pietoni, și față de bicicliști. Pentru că, atunci, pietonii se plimbă agale și pe benzile de circulație, și pe piste. Bicicliștii o iau la rândul lor printre pietoni, pe restul străzii. Mai lovesc câte unul, dar asta e. Măcar nu-i lovesc cu mașina…
Șoferii, în schimb, înjură în barbă. Ocolesc pe alte străzi, ca să ajungă unde o făceau, în câteva minute, în restul săptămânii, pe bulevardele blocate. Străzile adiacente sunt și ele închise.
Mai rămân două categorii. Patronii teraselor și cafenelelor, care se extind cu mese și scaune, până-n mijlocul străzii, deși ei în mod uzual nu umplu nici mesele care ocupă toată săptămâna trotuarul. Au și ei revanșa lor, va să zică.
Nu în ultimul rând, sunt edilii. Aceștia își freacă mâinile fericiți, de cât de ecologiși au fost ei, două zile pe săptămână, timp de cinci luni pe an. Și pentru ce balamuc au creat, la ei în oraș, cu un efort minim.
