Urc abătută dealul de la mica capelă funerară unde stă depus trupul neînsuflețit al bunicii. Mă duc spre strada principală unde am lăsat mașina, pe un loc nemarcat ca fiind o parcare rezervată. Urc dealul înarmându-mă cu toate resursele necesare unui combat verbal în urma apelului telefonic care mă somează: ”Fă, dacă nu vii în zece minute să muți mașina, chem poliția!”
“Sunt aici, vă rog nu mai țipați la mine… Am lăsat mașina pentru numai cinci minute, cât a trebuit să vin la capelă să las niște prosoape și alte cele necesare la înmormântare. Știți, o am pe bunica depusă aici…”
Vorbele trec prin individ ca printr-o perdea transparentă. Nicio emoție, nicio empatie, nici un sentiment de vinovăție pentru agresivitate. NIMIC.
“Mută mașina, fir-ai dracu’. Nu știi că nu ai voie să o lași pe locul rezervat?!”
“Dar nu am știu că e rezervat. Nu e niciun semn, nicio plăcuță. În plus, am lăsat numărul de telefon în bord și am ajuns imediat cum m-ați sunat. Chiar trebuie să faceți atât de mult scandal? Sunt în doliu, puțină înțelegere nu strică…”
Orice argument sau încercare de dialog civilizat, orice tentativă de a apela la măcar o fărâmă din latura umană sunt sortite eșecului. Cu violența unui prădător aflat în fața unei prade vulnerabile e gata să mă sfâșie: “Mai și comentezi nesimțito! Mută mașina imediat.
Când am ajuns atât de haini? Când ne-am dezumanizat complet și cum am ajuns să nu ne mai miște absolut deloc necazul, neputința celui de lângă noi? Cum a ajuns această societate o junglă, în care dacă ești mai slab fizic sau psihic, mai vulnerabil din cauza unui context, mai lipsit de apărare pe criterii de gen ești agresat brutal fără șovăială?
M-am gândit mult la asta. Oare dacă apărea un mascul mare cât un dulap, cu o înfățișare intimidantă și cu o atitudine la fel de agresivă, individul în cauză ar fi fost la fel de virulent ca în fața unei femei vulnerabile,neajutorate, copleșite de emoții?
Probabil că nu.
Antropologia, biochimia, psihologia încearcă să deslușească apucăturile omului și să afle de unde compulsiunea de a subjuga tot ce este (uneori aparent) mai slab. Până vor ajunge la niște răspunsuri, statisticile arată cu una din trei femei este victima unei forme de violență din partea bărbaților. Iar această violență ia cele mai variate forme de agresiune fizică sau psihologică, manifestată prin umilire publică, insulte verbale, amenințări. Violența, chiar și verbală ,asupra femeilor arată un dezechilibru uriaș de putere între bărbați și femei, un handicap pe care trecerea vremii nu a reușit să-l corecteze, o problemă care, oricât de multe legi și campanii de conștientizare ar exista, nu poate fi stârpită.
Se vorbește mult despre violența domestică, despre relațiile abuzive care există într-un cuplu/familie și despre eforturile autorităților de a controla fenomenul. Unele măsuri legislative chiar au reușit.
Dar violența, de oricare ar fi ea, la adresa femeilor nu se manifestă doar între un anume EL și o EA. Ea este peste tot, pe stradă, la magazin, în trafic și da… chiar și la o înmormântare, pentru că își trage originile din secole întregi în care femeia a fost privită ca o ființă inferioară bărbatului (expresia sexul slab a apărut de nicăieri?!?), în care fost subjugată, în care s-a permis să plece capul în fața unui bărbat care o domină fizic și psihic… Ea vine din educație, nivelul de trai, cultura și tradițiile în care a trăit agresorul și va fi perpetuată, cu regret spun… permanent.
Pentru că tot a fost, nu demult, 8 Martie și s-a făcut o glorificare a femeii și a curs cu poze cu flori, cadouri și atenții pentru noi, rămâneți pe fază! O zi de elogii aduse femeii nu anulează discriminarea, misoginismul, agresiunea și violența cu care ne confruntăm zi de zi.
Cum și în ce fel vom răzbate pentru a-i face față, rămâne de văzut.
Nu îmi doresc nimic altceva de la experiența neplăcuta trăită la înmormântarea bunicii mele decât să mă uit în ochii mamei/ soției/ fiicei individului și să le întreb: „Voi știți ce aveți acasă?!”
