O să mă întrebați ce legătură are puterea cu risotto. Ei bine, există una și rețeta de azi mi-e inspirată (iar) de scrierea Mihaelei Dragomir de săptămâna asta, pe care puteți să o citiți aici:
Puterea interioară nu are gen
Mie, mai superficial, mi-au rămas două idei în cap din articolul ei:
1. „Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă: să știi că poți distruge pe cineva, să n-o faci și acela să nu știe.” – Marin Preda și
2. Când reperele tale sunt orientate spre interior (cine ești acum, cine vrei să devii), începi să capeți o detașare uriașă față de social și normele în care te-ai chinuit atâția ani să te încadrezi. Idee bonus: 3. Mi-a plăcut și comparația dintre puterea interioară și erecție, adică o ai ori n-o ai. Și era cât pe ce să scriu despre o mâncare din praz (care în mod direct te duce cu gândul la erecție) numai că mi-am zis că rețeta implica și ciopârțirea fină a ei (de fapt a lui, a prazului) și am zis să nu mă autoemasculez complet.
Și aici mă întorc în bucătărie cu erecția interioară intactă. Pentru că sunt la bază un autodidact în domeniul ăsta, până să mă apuc să citesc cât de cât pe la alții, prin începuturi eram cumva în chinurile încadrării în niște norme și țin minte că la un moment dat, când încercam să mă încadrez în norma unei rețete de pilaf am realizat că vreau în primul rând și abia apoi că pot, să mă duc dincolo de el. Ce e dincolo de pilaf? Grea întrebare, probabil mulți dintre noi fie n-au găsit răspunsul fie sunt oripilați de el.
Ei bine, aici e puterea, să știi că vrei să te duci dincolo de pilaf, să faci un prim pas de la pilaf încolo (neapărat cu ochii deschiși) și să ajungi să nu mai fierbi naibii orezul ăla până se face că un terci. Să servești cuiva orez „al dente” pe la noi presupune să ai muuultă putere să accepți „e nefiert orezul” ca prima impresie. Asta e legătura cu puterea ca erecția, un orez moale, cremos, aromat, chiar nobil cumva dacă iei în calcul șofranul.
Pentru risotto primul ingredient e dedicarea. Puterea de a sta nedezlipit de el în alea 20-25 de minute. Ești tu cu el cât timp îl faci. Poate fugi după un ingredient uitat prin frigider sau câțiva centimetri mai departe de locul în care ajungi cu mâna, dar tot acolo te întorci. Risotto e un dans. Continuu.
Istoric, risotto vine din Italia, via niște arabi care le-au arătat ăstora de-au câștigat acu’ Eurovisionu’ (cine dracului se mai uită la așa ceva?!) orezu’. Și legenda spune că un ucenic al unui meșter de vitralii, supărat ca bou’ pe sat că nu-i ieșea culoarea șofranului și făceau ăia de prin sat caterincă de el a vrut să le strice pilafu’ și a aruncat șofran în el să-i sature. A avut puterea asta, să bage șofranul în pilaf. Odată băgat, n-a mai fost de scos de-acolo din rețeta devenita emblemă.
Acu’ risotto a devenit foarte versatil, poți să pui în el multe chestii care-ți trec prin cap (nu, nu și erecțiile), dar atâta timp cât folosești un orez italian (cum sună asta când de fapt toți ne ducem cu gândul spre Asia când gândim orez), o brânză italiană (musai parmezan) și puterea de a te înfrâna să nu fierbi prea tare orezu’ sau să-l lași să se umfle cum făcea bunica, ai pe mână un risotto.
Baza ingredientelor pentru un risotto alla bianca e asta: orez Arborio, ulei de măsline, vin alb, supă de oase de vită, parmezan, unt, șofran.
Mai pe larg:
– Orez Arborio – 300 grame. Citește etichetele pungilor de orez, sigur găsești una pe care să scrie Arborio, sau macar “potrivit pentru risotto”.
– Supa de oase vită, cam 1-2 litri. Găsești gata făcută daca nu ai acasă. Merge și cu apă, dar pierzi aromă, multa aromă.
– Ulei de măsline. Puțin, cât să acoperi fundul cratiței cu o pelicula subțire.
– Vin alb. Un pahar.
– Unt. Cam 100 grame.
– Parmezan. După gust.
– Șofran. Da, e opțional.
1. Ia lângă tine toate ingredientele. Pe toate. Știu că am spus că poți să fugi preț de câteva secunde, și dacă e nevoie chiar poți, dar ia-le aproape.
2. Ai nevoie de doua cratițe. Una cu fundul ceva mai gros (sau nu, dacă nu ai) pentru orez și una pentru supa de vită, care trebuie să fie pusă la fiert și ținută la foc mic odată ce a început să fiarbă.
3. Toarnă în cratița orezului uleiul de măsline. Fir subțire, artistic. Lasă-l să se încingă preț de 30 de secunde.
4. Nu spăla orezul! Să nu te prind că speli orezul! Dacă ai spălat orezul până acum, uita de spălat orezul! Pierzi tot amidonul care la final va ajuta la cremozitatea orezului erect!
5. Pune orezul (nespălat, da?) în cratiță. Focul e mediu spre mic. Începe dansul. Amestecă viguros masculin dar cu gratie feminină astfel încât fiecare bob de orez să aibă o peliculă de ulei. Lasă-l să se încingă bine, să înceapă să sfârâie ușor.
6. Când orezul s-a încins bine de tot, când îi simți căldura dacă pui mâna deasupra și o transmite, toarnă paharul de vin. O să sfârâie frumos, o să urle de durere, aburii alcoolului care se evaporă o să îți inunde nările, o să știi că dansul chiar a început. Din momentul ăsta nu mai pleci, orice-ar fi. Amesteci. Continuu. Focul mediu spre mare.
7. După ce s-a evaporat aproape de tot vinul, începi să pui câte un polonic de supă de vită fierbinte. Amesteci. Orezul o absoarbe. Nu îl lași să se usuce de tot. Îl simți din mână, îl vezi din ochi, ești prezent!
8. Încă un polonic. Amesteci continuu. Încă unul. Amesteci continuu. Începe să se umfle. Amesteci continuu. Să fie constant semi-umed. Amesteci continuu. Repeți activitatea asta timp de 20 de minute. Cam atât are nevoie orezul Arborio ca să fie al dente. Ca să testezi, scoți cu o linguriță puțin și guști. O să iți obosească mâna, o să te chinuie, dar suporți, amesteci continuu.
9. Dacă e nevoie pui sare, piper alb.
10. La finalul minutelor ăstora și amestecării ăsteia continue, ar trebui să ai o cratiță cu un orez semi-cremos, chiar puțin mai umed la momentul ăsta. Încă nu e risotto.
11. Oprește focul. Pune untul. Pune șofranul (sau nu). Amestecă. Nu-ți face griji, încă se gătește. Amestecă.
12. Pune și parmezanul. Deja lichidul dintre boabele de orez, care era deja mai mult o crema decât un lichid pentru că NU ai spălat orezul și bine ai făcut, a devenit și mai cremos. Acum poți să îi spui pe nume, e risotto!
Dacă în timpul celor 20 de minute adaugi creveți, e tot risotto, dacă adaugi ciuperci e tot risotto, dacă adaugi legume că te-a făcut muma vegan, e tot risotto, dacă adaugi dovlecei e tot risotto, dacă adaugi somon e tot risotto. Orice i-ai face, dacă îl faci așa, e risotto.
Servește-l imediat, fierbinte. Trebuie să fie cremos, să curgă dar nu foarte mult. Să primești un “orezul nu e fiert” e musai, te împuternicești. Dacă nu primești asta, nu e risotto. Dar tu știi, în sinea ta, puternic ce ești cum spune Mihaela, că e un risotto. Așa cum trebuie să fie. Așa cum l-ai dansat și amestecat tu. Puternic.
Pentru că știi și cine și ce ești. Dincolo de pilaf.
