În lumea întreagă se organizează evenimente, întâlniri, discursuri, concerte, spectacole, evocări dedicate acestei tematici: Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Așa ar trebui. Așa trebuie. Vom asculta mărturii ale supraviețuitorilor, ultimii supraviețuitori ai terorii naziste. Acea bestie sângeroasă, monstrul acela criminal- nazismul- monstrul care a pătat pentru totdeauna obrazul umanității, conducând la moarte milioane de oameni. Nu, ororile naziste, crimele (abominabile) împotriva umanității, dezastre fără egal ale însăși fibrei umane, nu au fost cataclisme naturale, accidente ale destinului. Nu, crimele nazismului nu pot fi contextualizate și nici explicate cu înțelepciune, cu argumente științifice, prin prisma argumentului: „așa au fost vremurile!”
Nu, crimele n-au apărut din senin, ca o furtună violentă, dar trecătoare.
Nu, ororile nazismului n-ar fi fost cu putință fără o participare colectivă, aproape generală.
Nu, monstrul nazist n-ar fi reușit fără un plan bine pus la punct, creat de niște minți strălucite. Perfecte. Pentru că monstrul nazist a reușit, din păcate. A reușit exterminarea a milioane de oameni. Evrei. Romi. Categorii de oameni considerați indezirabili. Voi lăsa oamenii de știință să vorbească despre asta, cu dovezi și documente.
Poveștile, povestirile, mărturiile, amintirile familiei mele se termină, se vor termina. Și nu știu dacă (mai) pot să împărtășesc suferințele, dramele, tragediile familiei mele, așa. Nu știu dacă am dreptul. Probabil că aici greșesc, nu știu, așa simt acum.
Aș vrea însă să vorbesc despre toate poveștile nespuse ale milioanelor de evrei care au murit… nu, au fost uciși în timpul Holocaustului. Dar asta nu se poate, e absurd. Viețile, gândurile, destinele acelor ființe au fost strivite pe veci (ce banalitate am zis, nu? Da).
Mă gândesc, însă. Asta nu mă poate împiedica nimeni. Die Gedanken sind frei.
Mă gândesc la coșmarurile unor supraviețuitori. Cicatricile nevindecate. Nevindecabile. La nopți în care urletele unui tată trezeau un copil, o fetiță, din somn:
„Cum am supraviețuit eu? De ce eu? De ce n-am putut să-mi salvez tatăl? Unde e?”
Mă gândesc la refuz, refuzul de a asculta sau de a accepta, venit din partea unui adolescent:
„Nu mai pot cu poveștile astea! Nu e vina mea! Nu mai vreau să aud, mi-e rău! Vreau să lăsăm în urmă ororile astea.”
Mă gândesc la regretele unui adult ce a pierdut amintiri importante, adevărate verigi intergeneraționale din firul genealogic al existenței lui. Ei. Da, ei. Părinții ei, familia ei. Neamul ei.
Astăzi e Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Pe 27 ianuarie 1945 lagărul de exterminare Auschwitz a fost eliberat de către Aliați, Armata sovietică. Spuneți lucrurilor pe nume
Mă voi gândi!
Maia MORGENSTERN
