Constanța în care am crescut avea două anotimpuri. Unul era vara. Al doilea era restul anului, în care nu era vară. Constanța toată aștepta vara, care vară însemna Mamaia plină de turiști, hotelurile full, restaurantele hotelurilor asemenea, plajele, cele nu foarte multe discoteci, tot…
Bine, sezonul începea la 1 mai, dar abia după 15 iunie Mamaia tura motoarele, iar din mijloc de iulie până după 23 august, 5-6 săptămâni, nu scădea sub 90% grad de ocupare.
Stațiune plină ochi, dar neaglomerată, minim 30-35% turiști străini, dintre care unii veneau de ani și ani de zile, în același hotel, pe aceeași bucată de plajă, închiriau șezlonguri de la aceleași persoane, era o lume aparte, absolut particulară, mai ales analizată din perspectiva prezentului.
Era și turism la negru, cumva, dar nesemnificativ ca volum și într-o clandestinitate duioasă, față de manglele și tunurile de azi… Cartierele din apropierea Mamaiei închiriau, țin minte în Tăbăcărie, la case, mai toți aveau câte-o cameră din care mai scoteau de-o fasole. Iar turiștii erau mai mereu aceiași, veneau an de an la nea Vasile, la coana Ana, îi vedeai prin curte, sub boltă, iar caracterul ușor ilicit al poveștii făcea ca totul să se desfășoare în liniște…
Noi, din București fiind, dar singurii la Constanța din neam, iar mama având un frate și două surori, eram destinație de vară, mai tot timpul aveam verii și mătușile prin casă, peste vară dormeam și zece în apartamentul nostru cu 3 camere, de pe Republicii, cum apărem în poza de mai jos, de altfel, 9 cu pozarul zece. Să fie ’83, zic…
Toamna, când se golea casa și începea școala, îmi dădeau lacrimile, jelind vara proaspăt încheiată și așteptând-o pe următoarea, cu casă plină și mâncat pe serii, la bucătărie și plajă și distracție de dimineață până seara….
Cert este că, în fiecare vară, aveam aceeași discuție cu mama: Laurențiu, să nu fiți obraznici, să nu faceți scandal, că nu am trecut pe nimeni în cartea de imobil și să nu ne amendeze ăștia… Deci, vara era specială, asta-i clar.
Cât a navigat, taică-meu încerca, nu-i reușea mereu, să fie vara acasă, nu le-avea el cu sărbătorile… Ce revelion, dacă avem bani, revelion e când vrem noi… uite, vrei să fie mâine?
Încerc să îmi dau seama când s-a transformat, pentru majoritatea constănțenilor, vara… din anotimpul așteptat, în coșmarul prezent, când toți abia așteptăm să se termine să plece fermenții de unde au desantat aici.
Mamaia nu mai e stațiune, e un cartier aglomerat, betonat al Constanței. Betonat prost, aș adăuga. Proiectarea Mamaiei a avut o filozofie, refacerea, agrementul… ce e acum este o aglomerație grețoasă de construcții noi care au reușit să pară mult nereușite și ne-estetice în comparație cu hoteluri construite în anii ’60.
Povestea orașului s-a schimbat, urbanismul este o crimă la adresa locuitorilor orașului, s-a construit mult și prost, spațiile verzi au dispărut, pe terenurile de sport mai mult sau mai puțin declarate terenuri de sport au crescut tot felul de mizerii, vopsite care mai de care mai mizerabil, mov, maro, vernil… nu știu, o fi fost vreun hiatus arhitectonic cerebral în ultimii 20 de ani.
Am mers înapoi în Constanța anii ăștia, mulți, care au demarat cu Mazăre, probabil, personajul care a spulberat orice barieră în calea lăcomiei și prostului gust. Iar Mazăre a fost un model imitat de mulți edili… bărbatul ăla care a fost primar al Costineștiului douăj’ de ani, în care a distrus, efectiv, stațiunea, ăla ar trebui să fie expulzat de pe planeta pământ pe planeta gherțoilor, că acolo îl pun președinte direct, doar pe baza portofoliului realizat în Costinești.
Dar nu numai Costineștiul… mai peste tot e o șaormărie generalizată, în sunet de manele, deliciul șeptelului care se scarpină între degete la masă, la vreo autoservire, acest alt personaj colectiv al litoralului prezent, alături de alimentările de lângă plajă.
Deci, abia aștept să vină septembrie și să vă duceți, măi băieți, la voi acasă și să faceți acolo ce arătați pe-aici…
