Voi, ăștia născuți în ’60, ’70, ’80 vă amintiți, copii fiind, viața la bloc, când oamenii erau oameni, când existau înțelegere, pace și comuniune?
Curățenia de primăvară se făcea în comun. Oamenii își scoteau covoarele la bătut pe bare de fier care existau pe lângă fiecare bloc.
Bărbații erau încă bărbați și nu se dădeau loviți în fața treburilor casnice. Femeile erau încă femei și nu aveau fițe și ifose de dive, veneau cu perii și ligheane să finiseze munca și efortul lor. Nu existau firme care să facă asta.
Bărbații mai deschideau o bere și povesteau despre mașini și reparații prin casă. Femeile ii mai boscorodeau că stau la povești și nu fac treabă. Copiii profitau la maxim de tot timpul asta petrecut afară, băteau mingea, și alergau și chiuiau.
Apoi toată lumea se ajuta reciproc sa strângă, să care, să facă ordine. Se invitau în micile cuști de beton la un șpriț și un nechezol să concluzioneze o zi în care au făcut treabă.
Era armonie, solidaritate, omenie. Era normalitate. Când am pierdut toate astea?
Acum vecinul „de modă veche” care nu cheamă o firmă de curățat covoare este urmărit cu dispreț de alt vecin ascuns după perdele. Acum este certat și amenințat cu poliția locală de cei cu care împarte spațiul comun de locuit. Acum fiecare stă în propriul pătrățel, cu toate simțurile civice atrofiate, cu o lehamite și un dezgust atroce de tot ce însemna cândva comunitate.
Suntem pe un drum greșit.
Îmi pare rău să văd că cei care bateau mingea fericiți, când părinții lor făceau curățenia de primăvară, nu au vrut sa perpetueze acest obicei. Că viața i-a înăsprit și i-a dezorientat atât de tare încât au uitat de lucrurile simple și normale pe care le făceau oamenii cândva.
Prefer oricând sa aud un bătător de covoare sub geam, vorbă de vecini și larmă de copii decât inerție, apatie, răceală sau, mai rău, neomenie.
Mai putem trăi astfel și altfel decât prin amintiri?
