Sunt convinsă că o să pară bizar, dar am să vă scriu astăzi despre Legea Atracției, atât de frumoasă prin esența ei. Voi încerca o descriere sumară a modului în care Legea Atracției funcționează, dar nu la modul abstract. Pentru a înțelege mai bine, voi folosi un exemplu concret: eu. Astfel, mai dau la o parte încă o foaie „de ceapă” a sufletului meu, fără jenă și cu sinceritatea de care am dat dovadă până acum, în speranța că vă va fi de folos.
Orizontul redus doar la hrana zilnică și la țigări
Mult timp, poate prea mult, am trecut prin mari și multe dificultăți financiare, fără să-mi dau seama că eu sunt factorul principal care le creează. Am avut însă norocul de a întâlni oameni la care nu m-aș fi gândit vreodată că ar fi dispuși să mă ajute, dar care au făcut-o necondiționat și care mă îngăduie și astăzi.
Grav este că m-am lăsat copleșită atât de mult de aceste probleme, încât gândirea mea s-a micit, iar orizontul l-am redus doar la hrana zilnică și, culmea, la țigări mai mult decât la mâncare. Imaginați-vă că intram în fibrilații doar la gândul că nu voi avea bani de țigări. Raportam totul la un cartuș de țigări, ba chiar la un pachet. „Nu fac acest curs pentru că rămân fără bani de țigări. Nu îmi cumpăr cartea asta. Cu banii cheltuiți pe carte îmi cumpăr două-trei pachete de țigări. Nu mă duc la sală. Costul unui abonament este echivalentul unui cartuș de țigări etc”.
Prima concluzie: priveam mâncarea ca pe ceva care să umple mațul, nu ca o bucurie, iar țigările ca pe o necesitate de a-mi umple plămânii, casa, viața, cu fumul în care credeam că-mi alin durerea. Și cum intenția emisă de mine în fiecare zi către Univers a fost fumul țigărilor și teama că voi rămâne fără bani pentru a-mi cumpăra altele, Legea Atracției și-a arătat colții. Am primit FUM și frică. Ce gândeam și cum acționam avea efect de bumerang. Totul se scurgea printre degete, sfâșiam fumul, mâna rămânea goală și nimic nu puteam realiza pentru că în jurul meu era fum. Ca o mică paranteză, nu mi-a plăcut niciodată ceața, pentru că aveam senzația că pășesc în gol. Fumul crea ceață, o pâclă deasă care mă distrugea psihic, dar atunci nu eram capabilă să înțeleg. Îmi acordam drept scuză, durerea. Nimic mai fals. Durerea exista și era mare, dar, fără să conștientizez, ea se adâncea și creștea exponențial cu cantitatea de fum. La fel și frica, la fel și haosul din viața mea. Haosul creează dezordine, iar eu nu pot gestiona haosul. Cu toate acestea, îl acceptam ca făcând parte din mine și mă scufundam din ce în ce mai mult în dezordine și teamă.
A doua concluzie devastatoare: am devenit roaba fumului (a ceții pe care eu o detestam), a fricii, a haosului, a frustrării și disperării. Toate au pus stăpânire pe viața mea. Mă simțeam sclavă. A venit vremea să rezolv niște lucruri destul de încâlcite. Din nou Legea Atracției și-a spus cuvântul, pentru că ușile la care băteam pentru a rezolva problemele erau închise. Mă loveam de ele și cu cât încercam mai mult să le deschid cu atât mă loveam mai rău. Cu greu găseam o ușiță întredeschisă prin care încercam să mă strecor. Dincolo de ea se aflau oamenii care, în pofida aparențelor pe care încercam să le salvez, mă priveau exact așa cum mă vedeam și cum mă simțeam eu: umilă, sclavă. Firește că tot efortul meu se solda cu un eșec sau cu o pseudo-reușită, iar frustrarea creștea. Îmi atribuiam rol de năpăstuită și îl jucam cu grație, convingându-mă cu o încăpățânare dușmănoasă că în calea mea existau doar obstacole și firește că oricine era vinovat pentru nereușitele mele, mai puțin eu. De aici și până la a găsi vinovați imaginari de la Dumnezeu, până la V., a fost un pas. Și așa, încet, dar sigur, am pus chingi vieții și am strâns-o până aproape la sufocare.
O carte, lângă un pachet de țigări
Însă, totul a durat până într-o zi când nu am mai putut suporta, când întrebarea care mă măcina din ce în ce mai des a ieșit din mine ca un răcnet: „CINE SUNT EU?”. Am spart lucruri, am rupt haine și m-am dus la oglindă. La propriu. M-am privit și m-am speriat de dușmănia și ciuda cu care mă priveam. Nu aveam pic de milă față de mine. „Cine sunt eu?”, m-am întrebat din nou. Și m-am scuturat de cine nu eram eu. Din acel moment, am luat totul ușor și a început să se facă lumină. Am luat o carte și am așezat-o lângă un pachet de țigări. Contrar așteptărilor, nu am zvârlit pachetul cu ură, ci l-am mângâiat. Apoi am mângâiat cartea și am deschis-o. Am mirosit-o și mi-am dat seama cât de mult îmi lipseau mirosul paginilor și cuvintele negre scrise pe alb. A fost momentul în care mi-a trecut prin fața ochilor portul popular din Gura-Râului (alb-negru). Am făcut un pas. Am zâmbit. Apoi, al doilea, mi-am adus un pic aminte cine sunt. Am pus din nou cartea lângă pachetul de țigări și am început să nu mă mai gândesc la nimic. Știam că primul gând care îmi va apărea, va trebui să-l ascult. Și am tăcut, la fel și gândurile. „Nu este suficient să zâmbești”, a venit el ușor înfumurat. Primul sentiment a fost de revoltă: „Hei, e un pas!”, am spus. Cu aceeași ușoară aroganță, a repetat: „E un pas, dar deloc suficient. Gândește!” și a plecat. Când gheara frustrării cu care deja mă obișnuisem să trăiesc era pe cale să se arate și-a făcut apariția liniștea. O liniște dulce în care m-am abandonat. (aici este vorba de Legea Detașării la care, dacă vreți, mă voi referi într-o altă postare). Sentimentul nu-mi era nici pe departe familiar. Am adormit în detașarea care îmi era străină ca trăire, realizând că nu am ce să pierd dacă o accept.
Miracolul s-a petrecut când am deschis ochii după primul somn dulce pe care l-am avut după mult timp. Știam ce a vrut de la mine gândul care mi-a spus îmbățoșat „Nu e suficient să zâmbești!” M-am ridicat din pat și mi-am dat seama că poziția sufletului meu nu mai semăna cu boul care trage la jug. Era ușor. Știam ce aveam de făcut pentru că am realizat că zâmbetul trebuie susținut de intenții. „Dar, de unde să pornesc?”, m-am întrebat. Prietenii mei, pachetul de țigări și cartea, mă așteptau acolo unde i-am lăsat de cu o seară înainte. Poate părea o nebunie, dar i-am salutat. Le-am vorbit în șoaptă, apoi dintr-o dată am simțit nevoia să mă îmbrac și să ies afară fără o țintă anume. Țin minte că am plecat fără geantă. Mi-am pus portofelul în buzunar, pachetul de țigări și bricheta în celălalt buzunar, alături de telefonul mobil, și cartea în mână. La o primă vedere, mergeam fără rost, dar mă gândeam senină la întrebarea „de unde să pornesc?”. Pașii s-au oprit în fața unei librării. Am vrut să intru, dar m-am oprit, dându-mi seama că am în mână o carte. Am scos din buzunar pachetul de țigări, din care fumasem deja două, cu intenția de a o fuma pe a treia. Însă am rămas cu el în mână.
Cartea – sfoara imaginară pe care am legat-o de viață
Atunci m-a copleșit. Am realizat de unde să încep. Cântăream cu o mână țigările, cu cealaltă cartea. Acela a fost momentul în care am schimbat paradigma. Dacă înainte îmi puneam problema câte pachete de țigări îmi pot cumpăra, în loc să-mi cumpăr o carte, atunci, în acea clipă binecuvântată, m-am întrebat câte cărți pot să cumpăr cu banii pe care îi dau pe un cartuș de țigări”. Răspunsul l-am primit de cum am intrat în librărie. Multe. Foarte multe cărți se pot cumpăra cu 210 lei, contravaloarea de atunci a unui cartuș de Dunhill. Am cumpărat o singură carte pe care o voi păstra ca reper, chiar dacă îmi place să donez cărțile. Acea carte reprezintă sfoara imaginară pe care am legat-o de viață și de mine și dacă va fi să rătăcesc iar drumul, să mă pot întoarce din nou la VIAȚĂ și la MINE, ținându-mă de ea.
Am ieșit din librărie și am constatat că fața îmi era inundată de lacrimi. Mergeam și strângeam cartea la piept. Am realizat doar în momentul în care mi-am simțit mâna amorțită. „Ușor cu pianul pe scări”, mi-am spus zâmbind printre lacrimi. Apoi am intrat într-un magazin și am cumpărat de mâncare după poftă. Cât voi trăi mă va însoți gustul creveților pe care i-am gătit în sos de unt și vin. Am cumpărat și un pachet de țigări. UNUL. Și de atunci, Legea Atracției și-a arătat splendoarea, iar viața mea a revenit pe făgașul normal. Tot ce îmi punem în gând, lucruri care la o primă vedere par lipsite de importanță, dar care schimbă cursul vieții, au început să prindă viață.
A doua zi am ieșit să alerg. Vă amintiți de fumul de care am vorbit. Ei, bine, mi-a ieșit pe nas și dacă ar fi fost să continui, aproape că ieșeau și plămânii. M-am oprit din alergat și am început să merg în ritmul dat de graba pe care ți-o impui atunci când ești în întârziere. Azi puțin, mâine un pic mai mult și tot așa, până când am învățat și Lecția Răbdării (o altă minunată lege, pe care o voi aborda în viitor). Ulterior, am achitat un curs, în paralel cu o parte din datoriile pe care le aveam, iar de fumat, fumez mai rar decât mi-am imaginat că pot. Concluzie: nu mai trăiesc frica și nici cu frică. Mai mult, nu mai detest nici ceața. Pășesc cu încredere și atunci când afară este negură pentru că acum știu că uneori sau de cele mai multe ori, abandonul în necunoscut poate să-mi aducă lucruri la care nici măcar nu puteam să îndrăznesc să visez. Acum îndrăznesc să visez, pentru că am înțeles că așa cum fiecare lucru are două fețe, la fel și Legea Atracției poate avea două fețe. Diferența o dă faptul că acum eu sunt pictorul care potrivește culorile. Oricât de absurd sau de abstract ar părea, ne putem creiona viața susținuți de credință, de valori, pentru că noi atragem ceea ce gândim și suntem. Și nu vă spun asta din cărți, ci din viață.
Să vă fie bine, oameni buni!
