0.4 C
Constanța
luni, 17 februarie 2025

Divele care dorm machiate și care se spală pe cap o dată la două săptămâni au impresia că lumea din jur trebuie să le cadă la picioare

spot_img

Trebuie citit

Dacă e ceva ce mă scoate din minți și îmi provoacă fantezii care mi-ar asigura lejer 15 ani de pușcărie dacă le-aș transforma în realitate, acel ceva e reprezentat de toate persoanele care se cred mai importante decât sunt și care vorbesc urât cu recepționeri/chelneri/casieri etc.

În primul rând, pentru că oamenii ăia ar trebui să primească medalii de onoare, titluri onorifice și cheile tuturor orașelor din țară. Lunar. Ei sunt adevărații eroi ai României. Să interacționezi cu oameni constant, 8 ore pe zi, câștigând suficient cât să îți permiți plata chiriei unei garsoniere în București, dar nu și o excursie la Pizza Hut o dată pe lună e ceva ce merită aplauze la scenă deschisă. Bașca, cel puțin jumătate din oamenii cu care interacționezi, sunt urangutani la nivel emoțional și analfabeți funcțional, cu două clase mai mult ca trenul terminate. Așa arată iadul, jur.

Dar, să vă explic ce a declanșat statusul ăsta. Miercuri am fost la sală. Sala aia la care se duc toți corporatiștii pentru că le dă senzația că sunt o fiță și buricul pământului pentru că e scumpă în mod normal, dar incredibil de ieftină grație faptului că locul lor de muncă le oferă beneficii mișto. Eu mă duc la ea pentru că e singura care mai ține clase, iar pe mine efortul susținut e singurul care mă motivează. La recepție, în fața mea, o semi divă, cu geantă Prada, dar cu oja sărită de pe unghii. Un vis în devenire. După jocul complet cretin de „am certificat verde, dar nu înțeleg de ce trebuie să îl arăt”, domnișoara de la recepție o întreabă: „ai card de membru?”. Eu eram deja în punctul în care visam cum îi explic de ce trebuie să arate certificatul verde când intră într-un spațiu închis, unde oamenii respiră și transpiră împreună în timp ce e lipită cu gâtul de colțul biroului de la recepție.

Din această reverie m-a trezit răspunsul formei fără fond: „da’ nu înțeleg… suntem prietene sau de ce îmi vorbești la per tu?”. În primul rând, vreau să menționez, pentru posteritate, că înțeleg de ce unii oameni preferă ca necunoscuții să li se adreseze folosind pronumele de politețe. Eu nu mă număr printre acești oameni pentru că îmi place senzația de apropiere chiar și cu străini, pentru că nu țin la etichetă și pentru că nu mă consider genul de persoană care trebuie domnită pentru a se simți respectată. În cazul acelei forme de viață care se afla în fața mea, nu am înțeles de ce ea trebuia tratată ca o regină în timp ce o tutuia pe domnișoara de la recepție. Nu am înțeles nici acel „da’ nu înțeleg… suntem prietene”. Nu, nu sunteți prietene. Nu meriți să ai prieteni și nu meriți să încerce nimeni să fie prietenos cu tine. Pentru că, vezi tu, dragă sportivă cu geantă de designer și pământ sub unghii, ce nu știi tu este că nimeni pe lumea asta nu îți e dator cu absolut nimic. Tot ce face cineva pentru tine este fie pentru că vrea ca tu să îi fii datoare, fie din prea plinul sufletului lui sau ei.

În cazul de față, bănuiesc că fata cu ochelari și privire blândă doar încerca să te facă să te simți bine, nu să te noteze în caiețelul ei de datornici. Toate divele care dorm machiate și care se spală pe cap o dată la două săptămâni ca să nu își strice buclele din placă făcute la coafor au impresia că lumea din jur trebuie să le cadă la picioare și să le pupe călcâiele pentru că au respirat în direcția lor. Toate muierile care și-au depășit condiția de spălătorese sau lăptărese au impresia că au venit la Capitală și au cucerit lumea din garsoniera lor din Militari Residence. Toate sinistrele astea nu contribuie cu absolut nimic la bunăstarea lumii și a planetei, în general. Sunt aceleași care aruncă scrumiera din mașină pe geam, fac paradă pe tocuri prin mall-uri mergând ca niște viței abia fătați și fac rate pe 2 ani pentru un city break unde să își facă poze multe multe pe care să le pună pe Instagram.

Pe scurt, suboameni cu o viață submediocră, lipsită de orice bucurie cu adevărat importantă, care trec prin ani ca vodă prin lobodă, fără să învețe ceva din ce li se întâmplă.Domnișoara de la recepție e eroina mea săptămâna asta. Nu numai pentru că a continuat să îi vorbească frumos zeiței care i-a făcut onoarea să vină la sala unde lucrează ea, chiar dacă a trebuit să strige după ea să își pună papuci de plastic peste încălțăminte, ca să nu umple sala de noroi. Nu numai pentru că nu și-a dat ochii peste cap când a ieșit din aria vizuală a divei, dar și pentru că mi-a zâmbit și a fost la fel de prietenoasă cu mine când m-a rugat să îi arăt abonamentul și certificatul verde. Ba chiar m-a întrebat dacă e prima oară când vin la ei și când i-am zis că da, mi-a explicat tot ce aveam nevoie și mi-a arătat unde e vestiarul, unde e sala și cum să fac să îmi salvez certificatul direct în aplicație ca să nu îl mai arăt de fiecare dată.

Așa că, World Class, dacă ajungi să citești statusul meu, dă-i o medalie domnișoarei care a lucrat miercuri seară la sala de la Piața Sudului. Plătesc eu, jur, dar simt că merită un pic de recunoștință pentru felul în care a gestionat situația.

Miriam Rosenţvaig

Articole similare

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri