Portretul unui tânăr oarecare. Userist.
Am văzut o mutră acră de userist pe aici, foarte acră. Cu privirea goală, atât de goală încât dacă te-ai fi uitat și tu în ochii lui, i-ai fi văzut ceafa.
El nu știu la ce privea, sau dacă chiar vedea ceva. Și așa mi-am dat seama de o chestie: oamenilor ăstora nu le plac oamenii fericiți. Ei nu înteleg fericirea, pentru că niciodată n-au fost fericiți. Li se pare ca e o boală, că e ceva ne-natural. Oamenii ăștia cu mutre acre nu înteleg fericirea, așa ca vor s-o interzică. Le e frică de ceea ce nu reușesc să înțeleagă. Nu întelegi ceva, nu cunoști? Extirpi. Cam așa văd ei lucrurile. Ei se înțeleg mai bine cu ura, cu răutatea, cu egoismul. Pe astea le-au simțit, le simt, le înțeleg. Se identifică cu ele, Ura și răutatea, emoțiile lor firești, naturale, încercate zilnic. Atât de des, încât s-au transformat ei înșiși în ură.
Când privești un astfel de om, când îl asculți, când îi ești în preajmă, parcă și fericirea ta moare. Și simți așa, un gol interior, o deznădejde. Oamenii ăștia chiar îți fură bucuria și plăcerea și fericirea. Îți fură încrederea în lume, în viitor. Când auzi cum văd ei viitorul, cum văd ei România și românii, cum vor sa ne transforme… Și mai ales cum vor să ne interzică gândurile, emoțiile, credința, istoria. Viața noastră însăși, așa cum e ea. Ce să mai speri, când îi privești chipul ăla? Apropo, ați văzut că majoritatea dintre ei chiar seamănă unul cu altul?! Nu, nu doar în comportament și mentalitate, în gesturi și îmbrăcăminte. Au ajuns să semene fizic! Parcă sunt trași la xerox. Reci ca o bere în miezul iernii, dar fără niciun gust, fără spuma aia necesară, și cu siguranță nu-s plăcuți și relaxanți ca ea. Cred că sunt doar amari ca o bere.
Da, asta sunt ei. Așa sunt ei. Amari… Îi definește amărăciunea pe care vor să ne-o imprime și nouă. Mai nasol e ca… uite, și noi am început să devenim amari. Și nefericiți.