De multe ori, v-am arătat tocănița mea de vițel ori gulaș unguresc, dar niciodată nu v-am spus cum se face. Ieri, am făcut din nou. Să purcedem!
În primul rând, am aprins focul în soba de afară. Frigul a strâns un pic, dar nu l-am băgat în seamă! În timp ce așezam țăndări pe foc și aprindeam hârtia m-am trezit că zâmbesc, gândindu-mă dacă am pupat vreun țigan. (La noi așa se spune: „dacă o ia focul din prima, apăi, musai ai pupat țigan). Sper să nu se supere nimeni, dar o scriu cu drag și exact cum simt.
Am pus ceaunul pe foc, unde am aruncat vreo trei linguri de unsoare, am pus carnea în el și l-am acoperit!
În timp ce lemnele trosneau în foc, iar bucățile de carne s-au ciorovăit între ele, cam vreo 40 de minute, eu m-am gândit la nemurirea sufletului. L-am întrebat, pe suflet (pe nemurire am rugat-o să rămână așa…nemuritoare) cum e și mi-a răspuns zâmbind că este bine. Bine să fii, i-am zis eu. Dialogul ne-a fost oprit de bucățile de carne care parcă și-au încetat cearta. Am mai ațâțat o țâră focul. Care mai de care mai ocoșe, au început a se ciondăni din nou. Mi-a plăcut gâlceava lor, mai ales atunci când, cu iuțeală, au început să sfârâie în ceaun. Ăsta-i semnul că mă strigă să le scot de acolo.
Am dat ascultare bezmeticelii cărnii. Am scos-o și locul ei a fost luat de ceapă și ardeiul kapia. Când au fost aproape toropite de căldura focului, le-am făcut cunoștință cu pasta de ardei iute, boia dulce, boabe de piper, piper măcinat, chimen, foaie de dafin și sare și le-am răcorit cu puțină apă de izvor. În timp ce le-am amestecat pentru a se cunoaște mai bine, le-am rugat să se împrietenească, să fie generoase și să-și împrăștie cu naturalețe aromele, avertizându-le că doar așa pot trăi într-o desăvârșită comuniune. Lemnele de sub sobă se uitau la mine, parcă reproșându-mi că nu le las să-și facă datoria. Le-am povestit că, rând pe rând, le voi pune la treaba și, drept semn că mă țin de cuvânt, am pus în sobă două dintre ele. Și iar m-am întors la nemurirea sufletului. I-am auzit liniștea și nu l-am derajat. A fost atât de bine.
M-am uitat la ceas. Era aproape de ora prânzului, și am zis că-i prielnic să le dau gândurilor o afinată numa’ bună să îmi facă și poftă de mâncare! Puțin nervos, capacul de pe ceaun a început să joace țonțoroiul. „Hei, ce-i cu atâta gălăgie?, l-am dojenit. Crezi că dacă am băut puțină afinată, am uitat de tine? L-am ridicat, iar aromele m-au întrebat dacă și-au făcut bine treaba? Bine, bine, dar vă mai las puțin! Curiozitatea și focul le-au învolburat puțin! Am pus cartofii, roșiile și un ardei iute, peste ceapa, ardei și mirodeniile deja împrietenite, apoi după zece minute, am pus din nou carnea. M-am ținut de cuvântul dat lemnelor și am hrănit, din nou, soba! Afinata mi-a dat putere, să amestec în ceaun.
Totul era armonios. Le-am spus cartofilor să nu mă facă râs și să-și păstreze forma pe care le-am dat-o, reamintindu-le că nu întotdeauna au fost de încredere. M-au ignorat, deranjați de atitudinea mea. Am acoperit din nou ceaunul. Afinata mă întreba: nu ți-e sete? Te beau de plăcere, draga mea, nu de sete. Câteodată, joci un rol foarte important în viața mea. Ei, lasă, că rar mă pui să-l joc, dar, asta e, mi-a răspuns țâfnoasă! Între timp, aromele jucau de fericire. Ceapa, ardeiul și mirodeniile s-au jurat că s-au împrietenit, iar carnea, vai, carnea a renunțat la vârtoșeala ei. Era moale și frumos colorată. Dar pe noi nu ne-ai văzut? Au fost cartofii, încă puțin deranjați. Ba da, ați fost cuminți.
Vă mulțumesc, le-am răspuns calm. 5 minute de răbdare. Atât vă mai cer. Și lemnele s-au liniștit. Nu mai tosneau atât de tare. O ultimă gură de afinată înainte de savura minunata tocăniță de vițel!