Unul dintre cele mai urâte gesturi pe care le poate face un fotbalist – în afară de a-l ologi pe altul și-a-l scoate cu targa de pe teren – este să-și smulgă medalia de argint de la gât, după ce a pierdut o finală.
E un gest golănesc, care arată lipsă de respect pentru organizatori și pentru competiție. Și lipsa bucuriei de a concura. În niciun alt sport, învinsul nu își scoate medalia de la gât, cu silă, după ce pierde.În niciun alt sport, îndemnul „Fair Play, Please” nu e afișat cu atâta obstinație. Pentru că nu e nevoie – se înțelege de la sine. Aici e nevoie.
Și atunci, de ce e atât de popular fotbalul? Pentru că e la fel de parșiv și de nedrept, uneori, ca viața. Pentru că exact ca în viață, se poate trișa, se poate simula, te poți văicări, te poți preface. Îți poți scoate tricoul după gol, ca să arăți doar că ești cocalar. Se poate vocifera și înjura atâta – cu arbitrul, cu publicul, cu adversarii, cu coechipierii. Se poate trage de timp – exact ca la serviciu. Se poate scuipa și sufla mucii, exact ca pe stradă… Se poate minți cu seninătate. Poți da gol cu mâna și să pretinzi că a fost a lui Dumnezeu. Se pot câștiga bani și fără să pui osul.
Cei care nu fac toate astea, în fotbal, sunt extrem de puțini și sunt transformați în sfinți, înainte să moară. Când mor, chiar și lor li se poate ierta și că au trișat și au dat gol cu mâna.