Oricât de greu ar fi, încercați să-i iubiți pe oamenii care, cu sau fără voia lor, vă fac rău, dar mai ales pe cei care o fac conştient. Şi dacă totuşi nu-i puteți iubi, măcar în gând mulțumiți-le pentru că, fără să vă dați seama, ei vă fac cel mai mare bine.
Am să întorc o altă filă a sufletului meu, pe care am să scriu o poveste, drept argument la ceea ce am scris mai sus. Aşa sper să vă conving să ajungeți la acea înțelepciune de a nu purta în suflet ură sau ranchiună oamenilor potrivnici vouă. Veți purta după voi bolovani grei, sub a căror povară vă veți cocoşa şi vă veți pierde liniştea şi energia.
La terminarea clasei a VII-a, mama a decis să ne mutăm din Gura-Râului, la Bucureşti. Tata murise cu puțini ani în urmă, iar situația noastră financiară nu era înfloritoare, eu şi frații mei mai mari, fiind încă la o vârstă fragedă. Grijile primordiale ale mamei, draga de ea, au fost să avem hrană sănătoasă, să fim curați, să ne educe şi să ne educăm şi să fim oameni. Şi, uite așa, am ajuns să locuim 6 persoane, în apartamentul de două camere al bunicii din partea tatălui. Pe lângă mama şi noi trei, erau mamaie şi sora ei mai mare, Tanti Mia, foarte în vârstă care suferea de astm, în rest, foarte verde. Vă povestesc de ea, pentru că a jucat un rol major în viața mea şi, deşi avea doar o clasă, până să se mute la mamaie a stat într-o casă, în care o cameră era tecăruită de cărți deşi repet, avea o singură clasă (am să revin la ea).
În toamnă, am păşit în clasa a VIII a A din şcoala generală…cu două defecte: aveam accent puternic de Ardeal şi eram considerată săracă, deşi cu mama şi frații pe care îi mai am eram foarte bogată. Printre colegi a existat o fată, Otilia (fără nume) care, de cum am deschis gura la prima oră de dirigenție, unde a trebuit să mă prezint şi să spun cine e mama, cine e tata şi către ce liceu vreau să mă îndrept etc, a considerat că trebuie să-şi arate supremația față de mine. Eu eram pentru ea „țăranca” şi „sărăntoaca” fără şanse de reuşită, pentru că nu aveam bani de meditații”.
Ajungeam acasă umflată de plâns şi continuam şi în dormitor, unde credeam că nu mă vede nimeni. O zi, două, trei, o săptămână, până când, Tanti Mia, care ştia exact ce se întâmplă cu mine, a intrat în cameră izbind uşa de perete, mi-a dat un băț la fund de-l țin minte şi acum şi mi-a spus (citez Ad litteram): nu cred că e cazul să speli curul cuiva cu lacrimile tale. În loc să plângi, pune mâna şi învață! Ai o treaptă de dat, n-ai timp să plângi. De acum încolo eu te voi asculta! Şi-ți mai spun un lucru: jignirile aduse de unul şi de altul ar trebui să te împingă să vrei mai mult, nu să te oprească!”
Cred că am reacționat mai mult de frică decât de înțelesul vorbelor ei. Cert este că din acel moment, fiecare bătaie de joc a Otiliei însemna pentru mine putere. Asta nu însemna nici pe departe că nu mai sufeream. Am început să „rup” cartea şi comentariile fratelui meu mai mare, care era cel mai inteligent dintre noi, dar pe care nu aveam voie să le învăț pe de rost ci trebuia să scriu altele. Tanti Mia, care mă trezea la două noaptea, la patru dimineața sau când i se năzărea ei, mă punea să găsesc sinonime pentru diverse cuvinte şi să-i povestesc „Neamul Şoimăreştilor” sau altele. Am crezut că, trezindu-mă în toiul nopții, râdea de mine. Mi-a spus: „Te călesc. Nimic, nicio emoție, niciun blocaj, nicio oboseală, nu trebuie să te împiedice în ziua examenelor!”. Tăceam şi înghițeam pentru că nu aveam încotro şi ştiam undeva, în subconştientul meu, şi că făcea bine, dar şi că îmi dorea binele.
A trecut anul şcolar şi a venit banchetul. Nu puneam mare preț pe haine, pt că eram „țărancă”. Pentru că fizic nu mă dezvoltasem foarte mult, am îmbrăcat o rochie de catifea maro cu nişte broderii colorate, dar discrete, pe partea pieptului, pe care o aveam din clasa a IVa şi m-am încălțat cu o pereche de pantofi de-ai bunicii care aveau bot de rață, nu cioc, unele doamne ştiu despre ce vorbesc, şi toc pătrat. M-am simțit bine până am intrat în clasă, când Otilia m-a văzut şi a început să râdă în hohote de mine. Țin minte şi acum cu ce era îmbrăcată. Foarte elegantă, dar privind cu ochii de acum, total deplasat pentr vârstă noastră de atunci. O rochie scurtă, genul anilor ’20-30, cu o bentință de margele pe frunte la care erau ataşate nişte pene. Materialul rochiei era imprimat în culori alb, gri, bleu şi bleumarin. La fiecare hohot de-al ei, eu voiam să intru în pământ. Diriginta, dna Mihaela Barbu, a rostit pe un ton aspru: „Otilia” şi atât. Drept amintire, ne-a dat la fiecare câte o carte cu dedicație. Pe a mea a scris: „În viață, fie trebuie să ocoleşti munții, fie să-i urci şi să-i cucereşti! Primul munte, l-ai trecut şi asta îți doresc şi de aici înainte. Să-i urci şi să-i cucereşti şi am credința că aşa va fi!” În timp ce îmi sugrumam plânsul, încercam să înțeleg ce a vrut să spună. Mi-a ghicit gândul şi mi-a spus: „Otilia a fost primul tău munte cucerit! Alți munți vor urma! Depinde de tine ce faci!”
De atunci şi până acum, am tot urcat munți pe care i-am denumit Otilia. Am mai văzut-o o singură dată. Muntele Otilia devenise un dâmb şi atunci în loc de a afişa aroganță, mi-am dat seama cât de îndatorată îi sunt că a făcut parte din viața mea. Otilia, îți mulțumesc! Fără tine, probabil, nu aş fi urcat şi cucerit munți!
