Suntem – firesc, plauzibil, de așteptat, cum vreți să spuneți – pe ultimul loc la citit și vânzare de carte. Un român din 5 (cinci!) n-a pus mâna în viața lui pe vreo carte, altfel decât forțat de învățătoare, în școala generală. Același unu din cinci cetățeni are dificultăți majore cu citirea și înțelegerea unui text la prima vedere.
De altfel, nici cărțile „electronice” nu fac mare brânză, prin urmare, nici e-readerele nu se vând ca pâinea caldă. De altfel, de când cu tabletele, nici nu mai sunt la modă.
De ce nu citesc românii:
– pentru că românii sunt unii dintre cei mai mari consumatori de televiziune din lume, și nu televiziune de cea mai bună calitate: fie telenovele (în cădere liberă peste tot, ca audiență, mai puțin în România), fie show-ri tabloide (canapeaua happylica, Accese în Direct – Viorel și Vulpița etc.), fie comedie grosieră (Las Fierbinți și pleiada de pe Prima TV, dar nici cu iUmor nu mi-e uneori rușine…), fie Știri de la ora 17, care de fapt se dau… la toate orele;
– pentru că o vizită fie și numai săptămânală la supermarket ăl pune pe român de fiecare dată în fața dilemei: coșul ăsta sare de două sau de cinci milioane?! Așa că, de unde bani și de cărți? Poate și de-aia, una dintre cele mai vândute cărți din România (vândută tot în supermarket…) a fost „Noi ce mâncăm?!”;
– pentru că majoritatea școlarilor – unul dintre cele mai importante segmente de cititori de pretutindeni – stă cu ochii beliți în calculatoare, tablete și smart phone-uri, de dimineață până seara; pentru că jocurile video nu te pun să-ți imaginezi scene și locuri din carte, să-ți creezi singur sentimente – ți le livrează gata desenate/trăite;
– pentru că o carte groasă, „serioasă”, costă în România, ca peste tot în lume, la vreo 20-30 de euro. Or, cât înseamnă banii ăștia pentru un neamț, englez sau francez, și cât înseamnă în România?;
– pentru că piața de carte (nu numai din România) e bulversată și parazită de subproducții și maculatură strălucitoare în coperți, marketată sub zodia senzaționalului, cu îndemnuri tipărite: „Ia-o p-asta, neamule, că-i cea mai tare apariție editorială, de la Biblie încoace!!!”, încât cititorul intră în derivă printre rafturi care gem de coperți ultra-colorate, dar care n-au nimic între ele;
– pentru că o chirie pentru un spațiu într-un mall este aceeași pentru o librărie, cât pentru un magazin de chiloți „de firmă”; pentru că nimeni nu mai subvenționează cultura prin carte și lectură în România, cum se întâmplă în alte țări. Ni statul, nici investitorii mallurilor (de ce ar face-o, dacă n-au niciun avantaj, nicio deducere la impozitare?!), iar Legea Sponsorizării (sporturilor, culturii, artei) e șchioapă și inutilizabilă;
– pentru că românul e specialist în toate și le știe pe toate. De ce-ar mai citi, atunci?!?
