29.4 C
Constanța
luni, 15 aprilie 2024

Unde-am fi fost dacă nu eram… departe

spot_img

Trebuie citit

O constructivă și elevată discuție cu un amic mi-a re-evocat întrebări mai vechi pentru care, în credulitatea mea, căutam răspunsuri empirice. Și-am încercat o nouă documentare.

Totul a pornit de la impresionanta fotografie, cu credincioși catolici, aliniați la dungă, în Miercurea Ciuc, la evenimentul de sfințire a coșurilor cu bucate, dar care au ocupat o suprafață mult mai mare decât de obicei, datorită respectării distanței pentru a preveni răspândirea COVID-19. Pentru a reduce numărul de participanţi, îndemnul a fost să participe la ritual doar un singur membru al familiei. Nu cu cățel, cu purcel. Miercurea Ciuc este municipiul reședință a județului Harghita, care, conform Grupul de Comunicare Strategică, duminică înregistra cea mai mică rată de incidență din țară, de doar 1,30 de infectări la 1000 de locuitori.

„România ar fi fost azi departe, dacă era catolică.” Poate.

Un filozof român (Noica, Eliade, poate Cioran) spunea că România ar fi fost azi departe, dacă era catolică. Poate. Nu vom ști niciodată. Dar de ce a fost așa și nu altfel? Încă se mai caută explicații.

Daniel Barbu spune, în revista Historia că „Ortodoxia românească are mulţi sfinţi, dar nu are un patron, un apostol, o dată a convertirii colective. Cu alte cuvinte, nu există nicio instanţă istorică anume şi nicio anumită personalitate cărora să le poată fi atribuită responsabilitatea alegerii Ortodoxiei în defavoarea creştinismului roman, precum şi, mai târziu, ataşamentul faţă de Ortodoxie dovedit în epoca Reformei şi în cea a unirii cu Roma.” Asta după ce mulți istorici au demontat deja mitul sălășuirii apostolului Andrei pe meleaguri dobrogene. „Apartenenţa la Biserica Răsăriteană nu s-a dovedit decât rareori a fi un exerciţiu moral al fidelităţii faţă de un Zeu mântuitor, (…) ci doar un ansamblu de practici sociale cu rost de omologare culturală şi de recunoaştere identitară. Acest tip de „Ortodoxie“ nu cere participare, ci supunere, nu presupune să crezi în ceva sau în cineva, ci să te conformezi opiniei majoritare. Pentru români, Ortodoxia este mai puţin o credinţă personală, cât o lege organică chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, apoi al naţiunii moderne.”

Or, tocmai de la această afirmație a pornit discuția mea și-a amicului meu. De la acest gen de supunere și obediență, de la vocația de ocupat și nu ocupant, care se păstrează și astăzi. Nu se mai cheamă jugul austro-ungar, s-a simplificat: îi spune fie Germania, fie Austria, fie mai general UE.

„Ortodoxia românească, o splendidă babilonie. Imperiul Otoman, un păstrător al Ortodoxiei?”

În 1534, Biserica Constantinopolitană trimite un emisar la curtea lui Vlad Vintilă din Bucureşti, în persoana monahului Antonios Karamanlikes, cu misiunea explicită de a cerceta felul în care „Ortodoxia“ bizantină reuşise să devină în Ţara Românească formula juridică fondatoare a vieţii religioase. Diagnosticul pus de călugăr sună categoric:în Ţara Românească domneşte anarhia. Biserica locului şi domnul trăiesc în afara legii. În 1700, episcopul Athanasie se întorcea de la Viena, unde se angajase în numele său şi al românilor ardeleni să primească unirea cu Biserica Romei. În soborul convocat în acel an la Alba Iulia, popii, negustorii şi boierii braşoveni şi făgărăşeni, incitaţi de Constantin Brâncoveanu, nu au acceptat să se unească. Reperele elementare ale urgenţei intrării în modernitate erau deja limpezi în mintea ierarhului ardelean. El avea de ales: pe de o parte între Roma, Viena, limbajul dreptului şi o serie de privilegii pentru elită ce promiteau să se transforme în drepturi universale, iar pe de altă parte, Ţara Turcului, Balcanii. Confesionalizarea „ortodoxă“ a românilor nu se petrece însă decât în secolul al XIX-lea.

Daniel Barbu: „De la Alexandru Ioan Cuza, la Ion I.C. Brătianu, Statul a organizat discreţionar Biserica în spaţiul public, iar Biserica i-a oferit Statului o cultură comună gata-făcută. Autoritatea politică a creat Biserica Ortodoxă Română ca instituţie dotată cu atributele autocefaliei şi administrată ulterior în chip centralizat de către un patriarh, iar Biserica, la rândul ei, a produs şi a difuzat un discurs normativ naţional. Statul şi Biserica au nutrit deopotrivă o maximă suspiciune faţă de orice forme de organizare privată şi individuală a credinţei, ca şi, în general, faţă de orice regim de separare între Stat şi Biserică. (…) Începând cu domnia lui Cuza, preoţii au fost neîntrerupt utilizaţi pe post de funcţionari fideli şi eficienţi ai unui stat etnic ce s-a construit mai degrabă prin recursul la un discurs patriotic uniformizator şi unanimist purtat de Biserică decât prin elaborarea de politici de coerenţă şi convergenţă socială.

Biserica Ortodoxă a fost şi este pentru politicieni un mod de a acoperi eşecul istoric al statului care, de la unirea Principatelor şi până la integrarea în Uniunea Europeană, nici măcar nu a încercat cu adevărat să transforme societatea într-un corp politic. Ea oferă o viziune gata făcută şi general acceptată despre comunitatea naţională în lipsa unor definiţii laice despre cum ar trebui să arate comunitatea politică.”

Întregul articol, AICI.

Articole similare

- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img
- Advertisement -spot_img

Ultimele stiri