Mitul ardeleanului serios, așezat și gospodar, omul de cuvânt care lucrează încet, dar temeinic.
Serios? De afacerea Skoda ați auzit? Dar de țeapa uriașă Caritas mai ține cineva minte? Prăbușirea Băncii Dacia-Felix, vă spune ceva? Marile dosare de corupție din Cluj, le mai țineți minte?
De ce centrul politic și economic al României, Bucureștiul, își caută atât de des modelul de civilizație într-o provincie pe care, administrativ, o domină? Răspunsul stă într-o istorie a instituțiilor, a elitelor și a geografiilor simbolice.
Mitul ardeleanului, începuturi
Există în cultura publică românească o hartă morală mai rezistentă decât harta administrativă. Pe aceasta, Transilvania apare drept ținutul oamenilor calmi, gospodari și disciplinați, al orașelor „nemțești” și al muncii bine făcute.
Bucureștiul și, prin extensie, Vechiul Regat sunt asociate cu graba, improvizația, zgomotul, clientelismul și o vagă, dar persistentă „balcanicitate”.
Clișeul circulă în glume, în discursul electoral, în comparațiile dintre administrații și chiar în felul în care sunt prezentate orașele la televiziune. În spatele umorului se află însă un paradox.
Bucureștiul concentrează puterea politică, economică, universitară și mediatică a țării, dar acceptă frecvent Transilvania ca instanță superioară de validare civilizațională. Capitala comandă, însă provincia îi spune cum ar trebui să arate ordinea.
Autocritică, prin comparație
Mai exact, vorbim despre o formă istorică de autocritică prin comparație: centrul politic se privește în oglinda unei regiuni transformate în model normativ.
Istoricii au identificat tocmai acest mecanism în România de la începutul secolului al XX-lea. Elitele Regatului independent puteau considera că rămăseseră în urma românilor transilvăneni, deși aceștia trăiau sub dominație imperială. Transilvania nu era admirată pentru puterea sa politică, pe care nu o avea, ci pentru disciplina culturală și solidaritatea națională atribuite unei comunități aflate sub presiune.
Două istorii instituționale, nu două caractere etnice
Explicația cea mai răspândită opune „rigoarea habsburgică” „corupției fanariote”. Ea conține un sâmbure de adevăr, dar, în forma sa obișnuită, transformă două experiențe istorice complexe într-o poveste moralizatoare.
Transilvania habsburgică a cunoscut o administrație interesată de cartografiere, inventariere fiscală, uniformizare și control central. Reformismul absolutist al secolului al XVIII-lea a creat practici birocratice mai stabile și mai impersonale decât cele întâlnite în multe părți ale Principatelor. Aceste practici au lăsat urme în organizarea municipală, în raportarea la documentul scris și în aspectul unor orașe.
Dar a descrie Transilvania secolului al XVIII-lea ca pe un sistem ordonat, imperial, este anacronic. Însuși împăratul Iosif al II-lea, după călătoria sa din 1773, se plângea de problemele economice și de corupția administrației provinciale.
În același timp, Transilvania a cunoscut una dintre formele severe ale iobăgiei europene, țăranul fiind legat atât de stăpân, cât și de pământ. Ordinea habsburgică putea însemna previzibilitate administrativă, dar și ierarhie socială rigidă, constrângere fiscală și excludere politică. (…)
După 1989: administrație, branding urban și mitul contribuabilului ardelean
După căderea comunismului, rivalitatea simbolică a căpătat un vocabular economic. Unele orașe transilvănene au investit eficient în patrimoniu, cultură și imagine urbană. Programul Sibiu — Capitală Europeană a Culturii 2007 a oferit un exemplu de repoziționare internațională și a întărit asocierea dintre Transilvania, patrimoniu și bună administrare. (EUR-Lex)
În paralel, Bucureștiul a devenit simbolul dezvoltării necontrolate: construcții controversate, trafic, infrastructură întârziată și administrații fragmentate.
Contrastul dintre centrul istoric renovat al unui oraș mijlociu și haosul unei metropole de peste două-trei milioane de locuitori este ușor de transformat într-o judecată asupra „caracterului” locuitorilor, deși comparația ignoră diferențele de scară, competențe și presiune economică.
Cine produce, cine consumă
Tot acum s-a răspândit teza că „Ardealul produce, iar Bucureștiul consumă”. Statistic, formula este imposibil de susținut în această formă.
Potrivit datelor definitive publicate de Direcția Regională de Statistică București, municipiul București a generat în 2023 un PIB de 413,9 miliarde de lei, reprezentând 26,02% din PIB-ul național.
Concentrarea sediilor sociale și a activităților cu valoare adăugată ridicată impune prudență în interpretare, dar datele exclud imaginea unei capitale pur parazitare, trăind exclusiv din resursele provinciei.
O oglindă necesară, dar care deformează
Mitul superiorității ardelenești nu este o invenție lipsită de orice bază istorică. El păstrează memoria unor experiențe instituționale diferite, a activității culturale desfășurate de elitele românești transilvănene, a conflictelor produse de centralizarea de după 1918 și a contrastelor urbane vizibile în timpul comunismului și după 1989.
Dar mitul transformă diferențe reale, limitate și schimbătoare într-o ierarhie morală eternă. Face din birocrația habsburgică un paradis al statului de drept, din fanariotism o explicație universală a corupției, dintr-o elită ardeleană restrânsă caracterul unei întregi provincii și din dificultățile Bucureștiului, dovada unei inferiorități colective.
Complexul bucureșteanului, o posibilă concluzie
„Complexul bucureștean” este mai puțin o rușine față de ardelean și mai mult expresia unei probleme centrale a modernității românești: unde se află Occidentul și cine are dreptul să îl reprezinte?
Bucureștiul a încercat să-l importe prin instituții, arhitectură și cultură, Transilvania a putut pretinde că îl păstrează ca moștenire.
De aici provine provincialismul inversat al Capitalei. Centrul puterii caută în provincie criteriul ordinii pe care simte că nu a reușit să o instituie pe deplin.
Transilvania devine Occidentul interior, iar Bucureștiul își asumă rolul Balcanilor interiori.
În realitate, cele două lumi nu mai pot fi separate. Tensiunea dintre ele nu este atât un complex de inferioritate, cât o dezbatere încă neîncheiată despre forma românească a modernității.
Dan ANDRONIC, Ev. Zilei
Întregul articol, AICI.
